Versuri noi: EMINESCU – LUMINA DE VEGHE

EMINESCU – LUMINA DE VEGHE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Același timp ne mână-n hău, cu pași gigantici,
pe suflet, baricade înălțând neîmpăcate,
din vise veștejite, iubiri decolorate
și din speranțe muribunde-n ochi apatici…

Același dor de libertate ară piept de humă
cu plugul adevărului timid, neputincios
a răsturna o nedreptate-nfiptă-n os
și-n sângele, mustind a dor de Țara-mumă…

Același plâns de doină ne scutură plămânii,
legați la guri flămânde, crăpate de oboseli,
de-a îndura călușuri, tocmite-a răgușeli, 
cu mâna de satrap, ce și-a crescut stăpânii…

Dar prin obscură muchie de boltă românească,
Eternă, Lumină-Eminescu, ne ogoiești durerea 
din conștiința Neamului ce a-nghițit tăcerea,
pe care ai înfierat-o cu pana-ți ostășească.

Și ne călăuzești prin oarba-ne cădere,
cu înțelept CUVÂNT, ca tricolor de luptă,
și zgâlțâie-a trezire, din el lumina suptă,
în sânge scrijelindu-ne speranțe și putere…

Ne crește, de curaj, noi, aripi de-nviere
peste tăciuni de simț, ce pâlpâie iernatici,
Pe timpul ce ne mână-n hău, cu pași gigantici,
Tu, Geniu Eminescu, de-a pururi, curgi, Lumină de veghere!
15 ianuarie 2019 Maria Botnaru

Pictură de Alexandru Darida, Cicago, SUA

Reclame

Versuri noi: Cu lumină…

Cu Lumină…

Cu Lumina împărată colorezi acestor zile
Cenușiul lor zănatic, le speli ochii de nămol,
Ne îmbujorezi priviri cu petalele fragile
Și ne dai înțelepciunea din rodirea unui sol.

Deschizi porțile astrale întru bună rânduire,
Rugilor fără de capăt le dai lesne mântuire,
Sufletului dai voința, să renască prin iertare
Și toiag de vindecare îți pui umăr de iubire.

O, ascultă și poeții, ce așteaptă mântuire,
Aripi Muzelor dezleagă, să plutească-n Univers,
Palmele înmugurește cu, din vise, plăsmuire,
Sufletele lor, senine fă-le pomi cu rod de vers.

Te asigur de minunea ce-ți va fi întru mirare,
Când vor inunda livezi peste seceta de tern,
Varsă-n ele, clocotit, lerul de privighetoare,
Întru-a-nsufleți poemul, scris cu pană de etern.

Muruiește cu Lumină visele-n livada vie,
Stinge cu o ploaie lungă setea lor, de nostalgie
Și nu vor mai fi războaie, pe imensa ta moșie
Va fi primăvară veșnic și în jur doar poezie.

Știi, Părinte, ce-i poetul, o lumină de Cuvânt,
Pentr-o ardere, de suflet, dă-i iubirea ca izvor,
Urma-i n-o-ceda, ca talpa, în tăcere de mormânt…
Dar de ce te-nvăț, Părinte, ești Eternul Creator?!

Doar Tu știi, Poete-Tată, ce-ai sădit în rodul Sfânt,
Când i-ai juruit lumina nu din seu, ci din Cuvânt…

27 aprilie 2019 Maria Botnaru

Versuri noi: Cu florii cărarea presărată

Cu Florii cărarea presărată

Ne-ai trimis, cu mană, ploi cuminți,
Florile să-și ducă rostul împăcate,
Gânduri să nu curgă spre păcate,
Ne-ai păzit cu îngeri și cu Sfinți.

Ochi ne-ai balsamat cu libertatea
De a contempla, divină, clipa,
Cu senin sublim hrănind aripa,
Întrematu-ne-ai, fragilă, sănătatea.

Sufletele-n flaute prefaci,
Rugile să ne cântăm întru iubire,
Frunțile mângâi a mântuire,
Sub genunchi cu palmele te-apleci.

Grija de Părinte, preacurată,
Ne-o așterni sub talpă a-ndemnare,
Cu Florii pictezi verde cărare,
Să pășim în Săptămâna Luminată…

Atotputerniciei tale ne-nchinăm,
De-a mugurului soartă însușim,
Înaltul bucuriei să-l grijim
Și ca o floare-n rod să prosperăm.

Se murmură în flaute cântarea,
Încrederea-n Lumina-Dumnezeu,
Ofrandă Ție, urc în flaut versul meu,
Cu lemnul ce îți cântă, Doamne, veșnică, lucrarea!

20 aprilie 2019   Maria Botnaru

Versuri noi: POTOP DE LUMINĂ DIVINĂ, NICHITA!

POTOP DE LUMINĂ DIVINĂ, NICHITA!

(La a 86-a aniversare din ziua nașterii Marelui Poet Nichita Stănescu)

Când o secetă nebună ară-n gândurile mele,
Poezia ta-i fântâna ce o beau a netăcere,
Dacă zgura nedreptății peste ochi mi se prelinge,
Clopote de înviere zvârcolești în al meu sânge.

Umpli cu puteri plămânii, obosiți de indignare,
Când nu le ajunge țipăt, a urca spre Cer strigare,
Zbucnești umărului sprijin, dacă globul se înclină
Sub vremuri, ce-ncleaștă poarta cerului senină.

Talpa mi-o îngropi acasă, rădăcini să-și înnoiască,
Din izvoarele materne pasul drept să și-l rodească
Îngropi sufletu-n lumina-ți, semănată în Cuvânt,
Pe altarul Poeziei, să nu-i spargem ochiul Sfânt.

Zvârcolești cu foc aripa, când hrănesc a ei pornire
Cu Necuvintele-ți vii, ce înțeapă-a dezrobire,
Doar adânc îngenuncheată-n a lor zbatere eternă,
Simt cum fierbe viața-n lutu-mi, înrobit de clipa ternă…

Divin, Potop de Lumină, Nichita, pe scara veșniciei,
Ești marginea Înaltului din Cerul nesfârșit, al POEZIEI.

31 martie 2019 Maria Botnaru
Autor portret: Sorin Adam

Gala Festivalului-concurs de creație literară Grigore Vieru „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi!”

Gala Festivalului-concurs de creație literară Grigore Vieru „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi!” , ediția VII-a, 2019

Decernarea premiilor Festivalului Internațional de Creație Literară Grigore Vieru ,,Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi!”, organizat de Societatea Culturală Apollon, România și lansarea Antologiei Festivalului Internațional de creație literară Grigore Vieru „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi!” s-a desfășurat în incinta Bibliotecii Metropolitane din București ARTOTECA în data de 16 martie 2019.
Onorată pentru aprecierea creației mele cu Premiul I, mă înclin Domnului George Calin, Ambasador Cultural Convenția ONU-Geneva, mulțumesc din suflet juriului. Felicitări, dragi colegi, premiați! Încântată de întâlnirea  cu mulți dintre prietenii de pe Facebook. Am avut o zi plină de bucurii, care se vor aciua într-o amintire scumpă! Vă mulțumesc tuturor!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O binecuvântare a Cerului

O binecuvântare a Cerului… PREMIUL I la Festivalul Internațional de creație literară Grigore Vieru „Sunt fir de iarbă. Mai simplu nu pot pot fi!” ediția a VII-a, 2019, organizat de Societatea Culturală Apollon, România. Mulțumesc din suflet Domnului George Călin, Ambasador Cultural Convenția ONU-Geneva, mulțumesc frumos juriului! Felicitări premianților! Respect și prețuire!

 

 

 

 

 

 

DE VIS, DIN VISUL SĂU… FEMEIA! (revăzută)

LA MULȚI ANI, FEMEIE! SĂ IUBEȘTI ȘI SĂ FII IUBITĂ!

DE VIS, DIN VISUL SĂU… FEMEIA!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cine știe care sare e gustoasă și din care ocnă-i scociorâtă,
Cine de-un păianjen, molii, fluturi este pe o viață osândită,
Cine știe, poate, vrea și face absolut orice în lume gratis,
Doar pentru o coastă nelalocu’-i, pe care cândva Adam i-o dase?

Cine a știut, c-anume acea coastă ne va declara, pe veci, datoare
Și acasă, și la muncă… și ( mon dieu!) anume asta ne va fi valoare…
Deși rupem de pe noi cămașa, că lucrările ne sug din frumusețe,
Hai să recunoaștem, cu drag, astăzi, că ne sunt izvor de tinerețe.

Noi, suratelor, suntem lumina, unde bezna totul împânzește,
Când zâmbim, și-n geruri, primăvara ghioceii și-i despăturește,
Și când plângem, ne e dat norocul, lacrima ne face sănătoase,
Of, și ce iubire-i după ea… și ce tinere ne ține, ce frumoase!

Nouă ni se-nchină lumea-ntreagă pentru grația înaltă hărăzită,
Deformate, a cloci în noi copilul, dulce, ne visăm povara fericită,
Luni de zile „un țuhal” ne ia grumazul, e suprema mărturie de iubire
Și nu-s piedici ce-ar strivi voința, de-a gusta materna împlinire.

Să lăsăm în pace mărunțișuri: flori, bijuterii și alte „instrumente”,
Vrem să ne simțim cu ele importante, adorate, răsfățate și cochete…
Vă promitem, că vom duce pe doi umeri, universul-ntreg cu îndemnare,
De la voi se cere doar să ne iubiți și s-aveți o invincibilă răbdare!

Căci prin noi viața va crea, cât vom ocroti iubirea dumnezeie,
Cât regina omenirii va zâmbi, prețuindu-și numele: FEMEIE!
Venerați-ne, iubiți-ne perpetuu, nouă Cerul ne-a lăsat scânteia!
Cert e: Dumnezeu, de vis, din Visul său, a întrupat, modelând excepțional FEMEIA!

8 martie 2019 Maria Botnaru
Maestrul Alexandru Darida este autorul tabloului.

Versuri noi: Ce noroc de Poezie!

Ce noroc de Poezie!

Ce noroc de harnic somn, ce înghite lung de noapte!
Biciuiam, cândva, trezirea ce-mi fura vise răscoapte
Și nu mai puteam găsi urma caldă-a unei șoapte,
Nici brațe de legănuș, mirosind a dude coapte…

Chin era, să cad pe gând dintr-un vis pe jumătate,
Ochiul, speriat, s-aprindă obosirea sub pleoape,
Pe tavan să plimb aiurea verdele neodihnit
Și să urlu printre dinți, că n-am somnul întregit.

Dar ce taine clocotesc ale insomniei brume,
Am aflat, când poezia, mi-a strigat, aievea, nume,
La taifas poți sta cu Luna despe câte sunt în stele,
Și s-alergi în podul palmei jocul rimelor rebele,

Ca apoi să cazi, nălucă, peste rouă-abia trezită,
Să uiți fruntea pe o carte, ca pe-o pernă părăsită
Și să-njuri cocoșii vrednici, când îmbie la cafea,
(Of, vedea-i-aș înzemați, cum știu ei a deștepta!)

Să tot cerți căscat nebun: și de bine, și de rău,
Să nu-ți bea lumina zilei, muruind pleoapei greu,
Când blestemul lui, nătâng, cu deochiul insomniei,
Se dă descântat oricând cu Lumina Poeziei.

Biciuiește-ți nepăsarea, plânsă-n clipa irosită,
Ce, târziu, ai înțeles, că murea-ndumnezeită!
Somnul lung e-al bătrâneții, iar ecoul insomniei
e-o veste-a tinereții, clopot treaz, al Poeziei… 
6 martie 2019 Maria Botnaru

Sursă imagine: internet