Versuri noi: 200 de ani…

200 de ani…

200 de ani ne târâm pe sub cer
cu bocancii de plumb și cătușa de-oțel,
200 de ani între zbor și mormânt
cu ochii-n pământ, dar cu dorul fidel…

200 de ani cu-al răbdării cuțit
în gâtleje înfipt, să nu cerem dreptate,
200 de ani… un infern răstignit
pe izvorul luminii, să nu vrem libertate…

200 de ani prea orfani de o mamă…
ce așteaptă cuminte să-i revină copii,
200 de ani îndopați cu sânge, ca vamă,
din iubirea de frate, ce ne scrie la vii…

200 de ani cu-n vis orb, de-ntregire,
Doamne, nu ne minți, că mai suntem inapți!
200 de ani prea nedemni de iubire…,
atunci dați-ne otravă, de ne țineți de frați!

Mai ușor, poate, ar fi, lăcrimând a privi
palma dragă de cer peste gardul cu spini
Și-a-nvăța zi de zi a visa…, a zidi…, a iubi…
sub ciubota rusească… printre inimi de câini…
27 august 2018 Maria Botnaru

imagine: http://www.facebook.com

Reclame
Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Îngenunchez în ruga mântuirii

Îngenunchez în ruga mântuirii

Fotografia postată de Maria Botnaru.

Ostatică-a rănilor de timp, Cuvântul m-a găsit,
(Cum, oare, Mâna de Olar știe că lutul e dospit
Și-i cere rostuirea, cârpind cu lacrimi rănile-nvechite,
Când piere-nsuflețirea în sâmburii din vise amorțite)
Și nu i-a fost destul!

Să-nfingă-n sufletu-mi tumult, stropșindu-mi amintiri,
Iar ochilor să dea sclipiri din sărutările fierbinți, de miri,
Când rumenesc pruncii frumoși la zori de împliniri…
Și să mă-nvețe-un somn de cuc pe ram de plăsmuiri…
Și tot n-a fost destul!

Azi muruie pereți de suflet, din vise noi cere culcuș,
Nu-l sperie de timp dileme, doar nu știe de„acuși!”
Și se îneacă, țipă, geme, de mi-e seninul cam tăcut,
Din gând pe foi se încarnează, pân’ mi le face așternut…
Și tot nu e sătul!

De-al meu picior mereu sedus, aleargă-n talpă ahtiat,
Învălurează copt alintul, din șoapta apei îmbătat,
Nu mint, e roua-n dimineți, e umbră-n falnicul apus,
Soldat mă ține, condamnat, de farmecu-i străpus,
Dar tot nu e sătul!

Și e gelos, când nu răspund la mângâierile-i târzii,
Când grijile-mi înfing în mâini rugini ce mușcă din magii,
Îi sare țandăra pe loc și-mi joacă pe-a răbdării strună,
Când rime se desperechează, iar ritmul cade-n spumă
Și tot nu e de ajuns!

Doar când se crește ca o pâine în scrisul meu torid,
Iar bucurii îl dojenesc, că insomnii brodează rid,
Pare sătul și ogoit… dar noi tălăngi din degete-i țâșnesc
Și-n setea-i nedormită mă strigă iarăși să-l grijesc…
Eu scutur gene și-i zâmbesc!

Căci mi-e de-ajuns un zvâcnet și Lui ostatică mă dau
Și ca o arșiță de glie sorb răstignirile-i… și tot mai vreau!
Cunună-i oboseala, când sufletul de pâinea lui e hămesit
Și mă înclin cu ruga mântuirii Olarului ce timpul mi-a ghicit!
10 august 2018 Maria Botnaru
Autor colaj: Abo Lawrense

Publicat în POEZIS | 2 comentarii

Versuri noi: Nepoților, din drag!

Nepoților, din drag!

Fotografia postată de Maria Botnaru.

Când ochiul ți-a desțelenit o stea ce-n vis l-a cucerit
Și de minune-ademenit, cu așteptări nu te-ai hrănit,
Ci-ai săgetat spre mare zbor cu îngerul tău păzitor,
Ce-a luminat al tău picior spre vâna proaspăt’ de izvor,
Când cuiele de vers au mers în mâini și suflet pân la stres,
Ca pe o muchie de stea să poți clădi nou Univers,
E crucea ta!

Să urci pe cruce bucuros, o piedică să nu te-nchine,
Să nu te temi de dus-întors, nu pierde timpul în suspine,
De trandafirul n-a-mpietrit, de sânul alb când s-a lipit,
Să nu te miri și spinului fii mulțumit, la floare c-a trudit.
Nu te da grijilor ca nadă, căci alergări aripi înnodă,
Să știi că viața-i baricadă, dar lupta face vii să ardă
Visările din noi!

Să cauți peste tot sublimul și să-i înghiți cu poftă vinul,
Chiar dacă se împlântă spinul, să-ți picure în vin pelinul,
Înăbușindu-ți căutarea, storcând de rouă deșteptarea,
Topindu-i ochiului mirarea, îmbătrânindu-ți așteptarea,
Chiar dacă palma-i milă n-are, rupându-ți în bucăți suflare,
Nu-i semn că nu-ți vrea împăcare, ci te învață cum se moare…
Nu dispera!

Și de-ți va spune cineva, că-a huzurit în viața lui,
Că zâmbetul te va salva, răzbind furtunile haihui,
Că elexirul magic bei și-n gură-ți cad pere: „mai vrei?”
Că-ți umpli ochii cu scântei, printr-un miracol de idei,
Tu, sincer, de nebun să-l iei, căci focul vieții n-a gustat,
Și împăcat cu al său iad, el a-nghițit, ce alți’-au dumicat,
Nu crede un ratat!

Nu te-ntrista, nu am greșit, de scriu că-s omul fericit,
Căci port în sângele meu dor din ce-am iubit desăvârșit,
Chiar dacă lung fior dorit, a fost ca vântul de grăbit
Și din nefericirea lui rămas-a gustul amărui, ce vers a otrăvit,
Destulă-o stea c-a răsărit pe partea mea de cer rănit,
Ca să mă simt la nesfârșit în fața zeului iubit o Ană de zidit…
Iubește nesfârșit!

Copile, nu fii speriat de tot ce a bodogănit condeiul înfocat,
Credința-n Om va reveni, pe Marte teiul va- nflori, înmirezmat,
Iubirea ca în Paradis va da Sublimului, de vis, putere de-nviat!
Tu te vei face cât un brad și vei găsi perechea ta de suflet preacurat,
Și veți avea doi copilași cu cârlionții tăi rebeli și ochii-i de smarald,
Iar Eu îți las poemul-sfat, să fii pe Sufletul curat, Stăpân și Împărat.
Fii fericit!

… cândva, nesăbuit, am râs și Eu de Bunul sfat, la drum când am plecat,
Chiar a lehamite am dat din mâna, care-și plânge-acum… regrete și păcat…
9 august 2018 Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 4 comentarii

Versuri noi: Icoana împăcării

Icoana împăcării

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Împăcarea ți-o mlădii sub călcâiu-mi iarbă, pură,
Cum ți-i dat a-i fi de leac ochiului făr’ de măsură…
Îți bei ploi pe săturate, să legi uscăciunii gura,
Ca rugina despărțirii să-n-atingă azi făptura…

Îți mângâi cu palma firul ce ai tors cu drag de viață,
Cum ar fi să știi că omul face-același cerc spre gheață,
Măgulindu-și dor și chin, ca și tine, cu Lumină
Și, crescând cu drag lăstarii, să nu-și uite rădăcină…

Fragedă treci prin botez spre furtunile cu zgură
Și-ți îngenunchează vise grei bocancii, plini cu ură,
Dar te readuce-n spor, de iubire, o picătură,
Și-ți înalți cu drag aripa de zidire spre căldură…

Nu fii tristă, nu te teme, vara că-ntețește pasul,
Că îți coace toamna brume, ca să-ți mângâie obrazul…
Ce minune c-ai văzut astă lume și-acest soare
Și rămai în ochiu’-mi verde o icoană de-mpăcare…
7 august 2018      Maria Botnaru
Autor colaj: Abo Lawrence

Publicat în POEZIS | 1 comentariu

Versuri noi: Zgârcită-a risipi

Zgârcită-a risipi

Fotografia postată de Maria Botnaru.

Zgârcită, de când sunt, a-i risipi trecutului lumina,
O neclintire-a firii încearcă trup a-mi cimenta
Și calc desculț pe amintirea caldă ca țărâna,
Spre o furtună nouă, pretinsă-a mă gusta…

Fragilă, bob de rouă, apuc de mâini speranța,
Când murmură în sânge explozii noi de vis,
Căci iarăși zi de vară îmi toarce dimineața
Din caierul ispitei pe fus de dor încins…

Și, Doamne, mă dai clipelor spre torturare,
Căderea asfințitului o rupi de-al meu destin,
Ce mult aș vrea acum să fiu născută floare,
Să trec numai o dată de-al focului festin…

Cerneala-n mov îmbracă condeiului sfiala,
Cuvântul îmi zâmbește-a grație plenară,
Cu macul roșu-și unge obrazul călimara,
Pân’ creierul clocește decizia finală…

Greu „nu” se năpustește pe buzele crispate…
Tristețea-mi bea oglinda în verde colorată,
Protestu’-ncleaștă inima… visând prioritate,
Dar ce să fac… sunt firi, ce trec furtuni o dată…

… e un miraj izvorul ce în pustiu se-arată,
Un rod al însetării cu ce ești încercată,
Dar Geana de lumină, ce-n cale ți-l arată,
E semn, că regăsirea ți-e binecuvântată …
5 august 2018          Maria Botnaru
Autor colaj: Abo Lawrence

Publicat în POEZIS | 4 comentarii

Versuri noi: HRANĂ

HRANĂ

Cum știe-o rană veche să are prin cuvânt,
Însămânțându-și dor nebun să mă topească,
Inaptă, ce-ar putea să-i spună lama de cuțit,
Când ea alege timpul potrivit, să pârjolească.

Această rană uneori o dau cocorilor, plângând,
S-o ducă-n lume, gând să nu-mi trudească,
Dar se întoarce mai fierbinte-n aripă, țipând,
Neașteptând în puful nou să se-nvelească…

În codru de stejari am presărat încinsă zgura,
Să-ndoape ger din ghinda masă-n putrezire,
Dar au arat și-acolo brațele-i, trecând măsura
Și-au supt din glie noi puteri de-nmugurire…

Cu scâncet de copil mușcat-a azi din zare,
Tocmindu-mi lacrima din ochi de păpădie…
M-a înțepat în inimă cu semn de exclamare:
„Mai sapă-un cuib de hrană nouă, mamă!”

Și, Doamne, n-o pot mângâia de izbăvire,
Căci e, din așteptare lungă, botezată rană,
Doar îi șoptesc smerită, de mușcă din Iubire,
Să-mi cruțe inima, că-i moștenire de la Mama-Ană…

4 august 2018 Maria Botnaru
Autor colaj: Abo Lawrence

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Brațul de Lumină

Brațul de Lumină

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vor mai răzbi izvoare prin cojile de lut,
copita căprioarei fura-va negrul scut
țărânei, să-și mângâie Lumina, încremenită
în ochiul plin de spaimă, fiindu-i ei menită…

Și se va coace grâul de mână cu mohorul,
iar spicul, plin de aur, va săruta ogorul,
chiar de rânji-va coasa prin buza ascuțită,
va-ngenunchea Luminii cu fața mulțumită.

Și frunza o va duce pe drumul ei de fum,
cu aripi de cocor va bate același drum,
căindu-și neputerea, va naște clipe scurte
și iernile bătrâne va trece-n flori, tăcute…

Mă va chema Acasă, de unde-am fost pornită,
jelind doar clipa scurtă, ce mi-am dus irosită,
voi dărui suflarea-mi, sporindu-i picătură
în tot ce-am semănat cu-a poeziei urmă…

Și de-mi va fi norocul s-adorm la rădăcină
de cimbrișor sau mentă, a le-ocroti hodină,
visa-voi, mântuită, să redevin, română, suflare de țărână,
cu Brațul de Lumină să mă atingă iarăși Cerul pe retină…

28 iulie 2018 Maria Botnaru
Sursă imagine: internet

Publicat în POEZIS | 4 comentarii