Versuri noi: Vreme trece, vreme vine…

Vreme trece, vreme vine…

gr2kvxbjlzsezj8w-5qrttmryw1b1scwspobadimw7-vtbrtlcn0_w

 

Prefăcând podoaba albă în zăpadă mălăiață,

cu  nori gri, lipsiți de viață,  răstignindu-se pe zare,

căsăpind un colț din luna, ce visările-mi dezgheță,

În retrageri bate pasul,  pe iernatica-i cărare.

 

Greul sufletul pândește, patimi inima tocesc,

țurțuri, din tăcute streșini, diminețile lungesc,

înghețate, ca vechi vise, ce în minte mai roiesc,

urmele-i, secate-n geruri, cu privirea-mi se hrănesc.

 

Îndrăzneață, o vrășcuță, cântărit, revarsă tonul,

pe pervaz, ca-ntotdeauna, la semințe ciugulind,

cu ochi ager sfredelește, neînțelegând, că omul

s-amărăște-n orice vreme, de a ei grabă tânguind…

 

Totuși  tristă-i  despărțirea, de-i zăpadă, de-i verdeață,

nu primesc, nu cer ofrandă,  clipele, oricum, se duc…

dacă soarele, cu plinul, nu s-arată-n dimineață

și nu mă ghiontesc speranțe,  melancolic… mă  usuc.

 

Cum să ne-nțeleagă rostul  lumile necuvântării,

dacă, enigmatic,  omul n-a-nsușit a da iubire…

Lacrima-i de evadare din troianul hibernării,

Căci pe suflet, chiar și-n geruri, primăvara e-n rodire…

 

Vreme trece… vreme vine…

21 februarie 2017      Maria  Botnaru

Sursă imagine – google.md

Publicat în POEZIS | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , | 20 comentarii

Versuri noi: Poate…

Poate…

dragoste-divinitate

Poate fila n-ar păstra  răzorul,

unde-am semănat atunci speranța,

nici tristețea nu mi-ar fi  izvorul

ce umbrește fulgului  nuanța.

 

Poate nu mi-aș aduna surâsul

din îngălbenite foi,  din dor aprinse,

ce-au păstrat, amar de vreme, scrisul

despre ochi cu frăgezimi de vise.

 

Poate azi  n-aș invoca misterul

să-mi renască ploile de stele,

să-mi deschizi, ca pe un rai, tot cerul

brațelor,  cu  leagănul din ele.

 

Poate azi ți-e soarta fericită,

nu ai nici un vis de regretat

și-amintirea veche, nedorită,

nu mai e prilej de lăcrămat.

 

Dacă…, fie-ți visele rodite,

dragostea – sălașul de iernat,

aburește-n  pătrățele-ngălbenite

amintirea unui dor neîmpăcat.

 

Astăzi viscolul  dezbracă de rutină

ochii zilei ce au ațipit,

țin în palme mărturia plină,

visul de copilă… neîmplinit…

 

Un caiet,  ce și-a trăit sorocul,

lacrimii  dă frâu la alinat…

unde, oare-am încâlcit norocul?

vina mea e doar, că te-am visat…

 

Îi fac palmele un lan de căpătâi,

Luna-i, ca atunci, sporită-n fază,

ce miracol este dragostea dintâi…

prin atâtea ierni mai luminează…

10  februarie 2017    Maria Botnaru

Sursă imagine: google.md

Publicat în POEZIS | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , | 16 comentarii

Versuri noi: Ninsoarea argintie

Ninsoarea argintie

 tumblr_metu1wpuyj1rebp53o1_500_large1

O ninsoare argintie și-a întins splendoarea sa,

peste-un lan de albă glie îmi las ochiul a-nfrupta,

fulgii-și caută culcuș, nebuniți de zbor zurliu,

le-întind palmele căuș, drag mi-e dansul lor zglobiu.

 

Câmpule cu brazda stoarsă și de roade, și de viață,

parcă-ai fi suflarea-mi arsă și de dor, și de speranță,

cumințite, deopotrivă, ne ascundem sub o iarnă

și mizăm pe timp, banalul, că ne-ar mântui de rană.

 

Nu am fost demult, de iarnă, cu alb fraged răsfățate,

n-am avut un  An feeric, cu-amintiri nenumărate,

Știi ce bine ți se prinde acest val de  straie moi,

sub odihna meritată îți torci visele cu ploi.

 

Nu ești azi, ca altă dată, în ode, în imnuri, înălțată,

nu te onorează omul pentru roada-mbelșugată,

otrăvită, ca spurcată, cu tot fel de chimicale,

a batjocoră, rușine, te-au scos astăzi la vânzare.

 

Nici că vor să înțeleagă, că de neam vine pieire,

dacă nu mai are vatra, ce-a primit-o-n moștenire,

aberație tâmpită… ,  scuip pe ea, a lor  părere!,

medicina recomandă: pâinea nu mai dă putere! 

 

Tot din goana după bani, tot râvnind munți de avere,

ne-au lipsit de cele sfinte: apa pură, cristalină

și o hrincă aburindă, plămădită cu plăcere,

ce-aducea în casa noastră sufletul tău, de țărână… 

 

Învățam copilu-acasă dragostea de neam, de Țară,

îi coceam visele-albastre, cum îți coci fățarea-n vară,

hărnicia, dăruirea, pentru viață mulțumire,

de-unde s-o mai afle pruncul, dacă nu-ți mai dăm iubire…

 

Ce-nrobire, neghiobie, mână azi planeta-ntreagă,

un mănunchi de „luminați” ne destramă și ne minte,

iară noi, supuși creduli, chiar de soi… o turmă vagă,

ne uităm în gura lor… și ne-ncredem în cuvinte…

 

Triste gânduri… ca și viața, adevărul știu că doare…

nu mai are bucuria din ce să-și adune floare…

optimizmul… , val de ploaie, picură din pic în pic,

e la limite răbdarea… singură nu schimb nimic!

 

… nu  suna, dragă copile, sunt la margine de sat

și cu glia, despre sfinte, vorbă lungă-am adunat,

ne-am pus zilele la cale, gânduri triste-am împăcat,

pentru hrinca cea de pâine iernii  azi ne-am închinat…

 

Ce splendoare argintie…, dar din sfatul prelungit,

mi-e doar sufletul fierbinte, iar eu… bocnă… am răcit.

20 ianuarie 2017         Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 10 comentarii

Versuri noi: V I N O !

V I N O !

luna-plina-765x510

Și iarna-și cerne mrejile de gânduri,

Titanice vârtejuri, cu hulpave adâncuri,

Anevoios, din ele, învăț a evada

Spre o lumină nouă, ce viața mi-ar schimba…

 

Și soarele agale-și anunță deșteptarea,

În pasul lunii lent e chinul de-așteptare,

O  sete de lumină încearcă-a mă usuca,

 Iar  întunericul în gând m-ar scufunda.

 

Îmi aflu largul meu în nopți cu lună plină,

Când insomnia o accept a lor regină,

Destul mi-e cu bucata muntele de somn,

Doar nu mi-e dată viața să o dorm.

 

Și sfătuiesc cu tine-n gânduri nerostite,

Nu voi uitarii să-i las tainele trăite,

Știu că m-asculți și înțeleasă-s, negreșit,

Cine, mai bine, al meu suflet, l-a-mplinit?

 

Vino, și umple-mi clipele cu bucurii de soi,

Iernatice, prea  lungi sunt nopțile de doi,

Îmi stoarce visele din ele pân’ la picătură,

Păcat a le îmbrăca cu-a gerului armură.

 

Înalță-mă în zbor, cum știi doar tu s-o faci,

A gândului vârtej încearcă să-l împaci,

Revarsă-a ta lumină, umbrește-mi suferințe, 

Ridică-mă, Iubire, din gânduri spre credințe…

 

… molatică…  luna pleoapa-și clipește:

Plătit-ai cu noaptea pe gândul ce-atât necăjește?

Tot omul trăiește din plin atât, cât iubește,

În rest…  neastâmpăr de cuget viața-i  tocește.

7 ianuarie  2016            Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 15 comentarii

Versuri noi: De ai norocul plin…

De ai norocul plin…copii-fericiti-balansoare

Îmi este dor de casa cu albe horboțele,

Ce geamul croșeta cu-al gerului mister,

De nesătula sobă, ce se-ndopa cu lemne,

Cu fumul, ca un șarpe, ce se târa spre cer.

 

Îmi este dor de dealul copilăriei mele,

Cu văgăuni, cu lutărie-n coasta sa săpată,

Când hoinăream deculț printre ciulini rebele,

Uitând de timp și foame, de taine noi frapată.

 

De stâna cu oițe și câinii răi de glumă

Și de-un cioban cu suflet, cel pus pe ospătat

Cu-o cojă de pesmete și lapte cald, cu spumă,

Ca cel mai dulce lapte, ce-n viață l-am gustat…

 

De lupta cu noroiul, ce ne-a gonit din sat,

Iar bălți, ce încălțări mereu mi-au acostat 

Și nu fereau din calea-mi, să fiu copil curat,

Îmi sunt și azi izvorul de zâmbet răsfățat.

 

E mândră azi căsuța, ce mi-a purtat de grijă,

Doar ochii-n termopane îi plâng neîncetat,

Nici soba n-are treabă cu-a viscolului schijă,

E-o mărturie-a casei de timpul ce-a plecat…

 

Ce triști îmi par micuții, ce nu știu de toloacă

Și nu s-au înecat cu aer balsamat,

Cu nasu’-n telefon și fără chef de joacă,

Căci le-a „surâs” norocul să nu știe ce-i sat…

 

Cât mă va ține timpul, cât anii mă vor duce,

Nu voi uita meleagul de unde am plecat…

Bogată, sănătoasă, copilăria-i veselă și dulce,

De ai norocul plin să o trăiești în vraja unui sat…

12 ianuarie 2017    Maria  Botnaru

Sursă imagine – Google.md

Publicat în POEZIS | 6 comentarii

Versuri noi: Ai grijă…

Ai grijă…

1106

Ai grijă din ce rugă te topești,

Ai grijă cui deschizi sertarul cu lumești,

Ai grijă unde-ascunzi a fericirii cheie,

Ai grijă de scânteia din trupul de femeie,

Ai grijă, fără preget, când vrei să dăruiești,

Din clipele sublime aspiri și te hrănești.

 

Din clipele sublime aspiri și te hrănești,

Când iarna-ți cearcă focul cu vifore câinești,

De prunc îți este păsul, prea repede-a crescut,

Deși-ai trecut tot greul cu dragoste, ca scut,

Ai măcinări ascunse, c-ai fi putut mai mult…

Azi nu te mai căzni cu remușcări cărunte,

Ai grijă să accepți, cât ceru’-mi stă pe frunte.

 

Ai grijă să accepți, cât ceru-mi stă pe frunte,

Zadarnic te rănești cu gândurile crude,

Jelind-un dor, ca râul, ce nu se ogoiește

Și piatra ce-a uitat-o bătaia îți slăbește,

Atât de scurtă-i clipa-îngrelată de-așteptări,

Nu-ți risipi căldura-n regrete, remușcări.

 

Nu-ți  risipi căldura-n regrete, remușcări ,

Copiii-s bucurii pân’  peste așteptări,

Vor fi părinți și ei, vor învăța,  firesc,

Cât costă-un vis întreg din somnul părintesc,

Mereu să-i ocrotești…  e totul meu ceresc,

Prin ei întineresc, din ei te reînnoiesc.

 

Și peste-atâtea rugi, ce-n versu-mi năvălesc,

Cu grija cea supremă vreau să te măgulesc:

Ai mare grijă să iubești, veghează-a ta scânteie,

Tu, cât un pumn de mare, o inimă de mamă și femeie.

27 ianuarie 2017             Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 4 comentarii

24 Ianuarie, o zi cu dublă semnificație națională

24 Ianuarie, o zi cu dublă semnificație națională

Col. (r) Dr. Tiberiu Tănase

 

24_ianuarie_1859

Unirea Pricipatelor Române la 24 ianuarie 1859 și impunerea titulaturii oficiale de „România” care a devenit numele oficial al statului român la 24 ianuarie 1862

Guvernarea celor două Principate Române unite prin persoana Domnitorului Alexandru Ioan Cuza a impus crearea unui aparat de stat modern, cu instituţii care să contribuie la menţinerea şi afirmarea autonomiei, la organizarea internă, la înlăturarea amestecului Puterilor Garante, la prevenirea conflictelor sociale îndeosebi din cauza problemei rurale şi la reglementarea statutului supuşilor străini existenţi pe teritoriul său, la fundamentarea activităţilor politice pe baze naţionale, la temperarea pasiunilor politice şi la deplina unificare politico-statală. Cunoaşterea mediilor şi locurilor de interes pentru siguranţa statului a dus la implicarea întregului aparat de stat în culegerea de informaţii necesare actului decizional în vederea realizării deplinei uniri. În acest sens, au primit misiuni informative specifice şi au fost înzestrate cu componente informative patru ministere: Ministerul de Interne, Ministerul de Război, Ministerul Afacerilor Străine şi Ministerul Justiţiei. Activitatea informativă a depăşit cadrul specific acţiunilor poliţieneşti, primind o puternică tentă preventivă. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a trecut la reformarea întregului sistem de culegere de informaţii, până atunci componentă a activităţii poliţieneşti. Vechiul sistem, care a avut, prin excelenţă, o misiune represivă, moştenit din vremea ocupaţiei ruseşti sau austriece a Principatelor, nu mai corespundea nevoilor de informare. În noile condiţii, în care unirea se realizase „de facto”, centrele de putere ostile făceau planuri vizând distrugerea statului român, iar în interior se confruntau şi se intersectau vectorii „războiului secret” între diferitele servicii de informaţii străine. Deşi, documentele vremii nu afirmă răspicat, credem că misiunea principală a şefului sistemului informativ creat de Alexandru Ioan Cuza: a fost impunerea într-un document internaţional a numelui de „român” şi a numelui de „România” pentru cele două Principate Unite.

Introducere

Statul român modern, ai cărui adversari au fost predefiniţi şi bine conturaţi (Imperiul otoman, Austria şi Rusia), şi-a creat, din mers, structuri specializate care în mod secret au fost îndrituite să culeagă informaţiile necesare şi utile apărării valorilor şi intereselor sale. În acest sens, a încercat şi, în bună măsură a reuşit, chiar dacă au lipsit într-o primă etapă, specialiştii autohtoni, să adopte o metodologie cel puţin egală cu a adversarilor. Pentru statul român modern, fondat în condiţii geopolitice deosebit de complexe, informaţiile au constituit un indicator puterii sale. Obţinerea acestora a fost dependentă de decizia asupra utilizării lor, în cadrul aşa-numitului proces informativ, care a presupus şi impus continuitate şi eliminarea permanentă a pericolului dezinformării şi manipulării informaţiilor, atât din partea forţelor de dezordine internă, cât mai ales din partea centrelor de putere ostile. Procurarea şi evaluarea informaţiilor de interes pentru statul român au depins de profesionalismul şi iubirea de ţară cu care oamenii specializaţi au utilizat tehnicile disponibile exclusiv în scopul protejării, apărării şi promovării valorilor, intereselor şi necesităţilor naţiunii române, precum şi a simbolului său, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, creatorul sistemului informativ modern al statului român.

Impunerea în relaţiile internaţionale a denumirilor „român” şi „România”

Statul român a reuşit să între în circuitul internaţional al telegrafului, spărgând blocada informaţională, cu ajutorul structurii informative create de către Alexandru Ioan Cuza. Pentru încheierea unei convenţii s-a întrunit la 15 mai 1859, la Timişoara, o comisie formată din reprezentanţi ai Austriei, Serbiei, Turciei şi Principatelor Unite. Reprezentantul Principatelor Unite a fost, din ordinul Domnitorului, Cezar Librecht, „inspectorul telegrafului”. Deşi contestat de colonelul Duca, el l-a asigurat pe Alexandru Ioan Cuza că va lucra „după toate puterile” şi că-şi va duce ,,misiunea la bun sfârşit”. În lipsa lui din Bucureşti, funcţia a fost preluată de locotenentul Botez, funcţionar al telegrafului. Acesta urma să-i transmită Domnului informaţii, atât din interior cât şi din exterior, însă, „numai dacă va fi ceva extraordinar”[1].

Directorul Telegrafului, în realitate şeful sistemului informativ al statului român, a reuşit să impună, după o muncă laborioasă şi atitudine fermă, în iunie 1860, recunoaşterea din partea Austriei a dreptului guvernelor respective să încheie convenţii între ele şi în alte state. În documentul încheiat, acesta a semnat ca „delegat român”, impunând pentru prima oară într-un document internaţional numele „România”. Deşi, documentele vremii nu afirmă răspicat, credem că aceasta a fost misiunea principală a şefului sistemului informativ creat de Alexandru Ioan Cuza: impunerea într-un document internaţional a numelui de „român” şi a numelui de „România” pentru cele două Principate Unite. Pe de altă parte, tânărul stat român a reuşit să-şi sporească puterea informaţională prin stabilirea legăturii telegrafice cu o mare putere, Rusia. În octombrie 1860, acelaşi Cezar Librecht a fost însărcinat de Alexandru Ioan Cuza să regleze relaţiile telegrafice cu Rusia[2]. Convenţia a fost încheiată în decembrie 1860, în numele Administraţiei telegrafelor Principatelor Unite de către Cezar Librecht, „Inspector general al telegrafelor române”[3].

Se poate aprecia că sistemul informativ conceput de Alexandru Ioan Cuza a contribuit la crearea şi fiinţarea României pe plan instituţional. Informaţia a devenit o importantă resursă de putere şi a contribuit din plin la fundamentarea, în primul rând, a instituţiei Domniei în statul român. La 9 noiembrie 1859, la Focşani, Alexandru Ioan Cuza a declarat „Unirea pentru vecie a celor două Principate sub numele de România”, iar la 8 februarie 1860 şi-a luat numele de „Alexandru Ioan I”[4]. Informaţiile deţinute i-au permis lui Alexandru Ioan Cuza să expună sultanului, în iunie 1860, un proiect de unificare guvernamentală, legislativă şi administrativă a Principatelor. El îl asigura pe sultan că „Românii nu gravitează spre nici o putere străină: ei aspiră cu toţii şi fiecare, să rămână români. Eu mă fac garant al patriotismului Ţării… Naţiunea română a considerat în toate timpurile raporturile sale cu Sublima Poartă ca o garanţie a autonomiei sale şi independenţei interioare”[5].

Valoarea sistemului informativ creat a fost relevată în septembrie 1860 cu prilejul vizitei lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol. Niciodată un voievod român n-a fost astfel primit la Poartă. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, echipat în uniforma românească de general de divizie a fost găzduit la palatul „Emirgian”, iar sultanul i-a dăruit ordinul „Cordonul cel Mare” şi o sabie cu pietre preţioase. După întoarcerea de la Constantinopol, Alexandru Ioan Cuza i-a chemat la Palat pe funcţionarii administrativi şi judecătoreşti mai importanţi şi le-a arătat toate abuzurile săvârşite în lipsa sa[6]. Aceasta demonstra că sistemul informativ odată creat şi pus în mişcare, funcţiona şi atunci când capul statului era plecat din ţară. Din acel moment, Alexandru Ioan Cuza a folosit şi în corespondenţa cu consulii străini numele „România”[7] pentru statul român.

Se poate aprecia că sistemul informativ conceput de Alexandru Ioan Cuza a contribuit la crearea şi fiinţarea României pe plan instituţional. Informaţia a devenit o importantă resursă de putere şi a contribuit din plin la fundamentarea, în primul rând, a instituţiei Domniei în statul român. La 9 noiembrie 1859, la Focşani, Alexandru Ioan Cuza a declarat „Unirea pentru vecie a celor două Principate sub numele de România”, iar la 8 februarie 1860 şi-a luat numele de „Alexandru Ioan I”[8]. Informaţiile deţinute i-au permis lui Alexandru Ioan Cuza să expună sultanului, în iunie 1860, un proiect de unificare guvernamentală, legislativă şi administrativă a Principatelor. El îl asigura pe sultan că „Românii nu gravitează spre nici o putere străină: ei aspiră cu toţii şi fiecare, să rămână români. Eu mă fac garant al patriotismului Ţării. Naţiunea română a considerat în toate timpurile raporturile sale cu Sublima Poartă ca o garanţie a autonomiei sale şi independenţei interioare”[9].

Valoarea sistemului informativ creat a fost relevată în septembrie 1860 cu prilejul vizitei lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol. Niciodată un voievod român n-a fost astfel primit la Poartă. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, echipat în uniforma românească de general de divizie a fost găzduit la palatul „Emirgian”, iar sultanul i-a dăruit ordinul „Cordonul cel Mare” şi o sabie cu pietre preţioase. După întoarcerea de la Constantinopol, Alexandru Ioan Cuza i-a chemat la Palat pe funcţionarii administrativi şi judecătoreşti mai importanţi şi le-a arătat toate abuzurile săvârşite în lipsa sa[10]. Aceasta demonstra că sistemul informativ odată creat şi pus în mişcare, funcţiona şi atunci când capul statului era plecat din ţară. Din acel moment, Alexandru Ioan Cuza a folosit şi în corespondenţa cu consulii străini numele „România”[11] pentru statul român.

La 24 ianuarie 1862, numele „România” a devenit numele oficial al statului român, iar moldovenii şi muntenii, prin sistemul informativ creat, au impus în conştiinţa străinătăţii numele de „români”. Împotriva numelor „român” şi „România” s-a ridicat în primul rând Austria. Baronul Karl von Eder, consulul Austriei şi decanul corpului diplomatic, în cuvântul său ţinut cu ocazia unificării depline a instituţiilor statului român rostise numele de „români”, dar în sensul că Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei să nu devină „un Principat al Românilor”. Guvernele de la Paris, Petersburg şi Londra, solidare cu Austria, i-au pus în vedere lui Alexandru Ioan Cuza că numele „România” nu este admis[12]. În instrucţiunea pe care J.B.Rechberg, ministrul afacerilor externe al Austriei o dădea la 31 ianuarie 1862 baronului Karol von Eder se spunea: „Chiar dacă suntem înclinaţi să respectăm cum se cuvine şi obiceiurile locului care v-au determinat ca, cu prilejurile menţionate să vă adaptaţi pe cât posibil exprimarea la atmosfera dominantă din ţară şi la modul de a privi lucrurile al unor membri ai corpului consular în numele cărora aţi vorbit, dumneavoastră să nu fi mers atât de departe, încât să folosiţi cuvântul „români” care, ca şi cuvântul „România” – utilizat după recunoaşterea Unirii temporare – atestă fără nici un echivoc tendinţele manifestate de grupul radicalilor”. Acesta îi ordona consulului ca „Principatele trebuie să se numească şi de acum înainte « Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei »”, iar în privinţa locuitorilor acestora trebuie ca organele imperiale să evite cuvântul „români”[13]. Însă, numele „român” şi „România” fusese deja introdus şi impus în circuitul internaţional de către repezentanţii sistemului informativ creat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Acesta s-a dovedit a fi componentă intrinsecă a actului de guvernare, combinând informaţia cu diplomaţia, ambele devenite resurse de putere şi arme ofensive în lupta cu „centrele de putere”.
––––––––––––-
[1] Documente, I, nr. 158, p. 140.
[2] Idem., I, nr. 206, p. 187.
[3] Ibidem., I, nr. 289, p. 227.
[4] Românii la 1859, II, p. 213.
[5] Documente, I, nr. 181, p. 157-167.
[6] Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, 1985, p. 145.
[7] Documente, I, nr.288, p. 226.
[8] Ibidem., I, nr. 289, p. 227.
[9] Documente, I, nr. 181, p. 157-167.
[10] Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, 1985, p. 145.
[11] Documente, I, nr.288, p. 226.
[12] Irina Rădulescu-Valasoglu, op. cit., p. 87.
[13] Românii la 1859, I, p. 566.

Sursa; http://www.art-emis.ro

Publicat în DOCUMENTE ŞI MATERIALE, ȘTIREA ZILEI, FELICITĂRI ŞI OCAZII, LUCRĂRILE ALTOR AUTORI | 3 comentarii