Ce-și dorește sufletul?
Cuibărită-n os și-n vene, frigul să-l domesticească,
Vara își mai plimbă-n ele arșița, să le-ncălzească.
Cât de supărată-am fost pe-al ei jar neomenesc,
Azi o caut ca pe-un leac, pentru tot să-i mulțumesc.
Cerul și-a cojit, de-aseară, norii de bulbucii grei
Și la luptă i-a pornit cu sensibili nervii mei,
Țopăie pe acoperiș lent un dans în pași mărunți
Și pe geam spânzur’-alene stropii nedormiți, cărunți.
Ochii, măsurând bâltoacei adâncimea de nămol,
Se-ntâlnesc în dezolare cu un vrăbioi frivol,
Ce-a pornit în cercetare, înfruntând dezastrul ud
Și scrutează a mea fereastră, poate-l văd, poate-l aud…
Distructivă, de-a ei mână gem ruini de armonie,
Risipite-n lung și-n lat, și în suflet, și-n câmpie,
Îndesește-a ploii plasă pân’ la margine de lume,
Semănând melancolie, toamna nu știe de glume.
Tot, ce sufletul dorește, este-un dulce vis de vară,
Să-mi prind aripi de cocoară, să revin la primăvară…
8 octombrie 2017 Maria Botnaru
Sursă imagine: internet
