Versuri noi: Inima mea

Inima mea

În palmele sufletului tău,

inima mea

și-a răstignit sângerarea zilnică,

orbită de infinitul orizontului descoperit,

zâmbind soarelui,

pe care l-ai înfipt în largul ochiului ei, mirat…

nu te grăbi, iubite,

să-ți pietrifici căușul deschis,

înmugurește-ți degetele,

să  inunde lumina

pe sâmburele visului încolțit…

umple-i cu vârf  marea speranței,

pornește zbaterea focului

din arșița iubirii,

să-și coacă, nou,  catargul visului…

doar mistuit de flacăra iubirii,

frigul sângerării orbește…

19 octombrie 2017 Maria Botnaru

Sursă imagine: Google.md

Anunțuri
Publicat în POEZIS | 6 comentarii

Versuri noi: Maree de suflet

Maree de suflet

Primăvara noastră a trimis solie

Corăbii cioplite din grea nostalgie,

Cu privighetoarea ce zori destrăma

Și un-senin, cât cerul, ce ochi inunda.

 

Cufere-a tixit cu amintiri de soi,

Ferecând trecutul cu lacăte noi,

Praful despărțirii, ogoit, dormea

Și a vieții brumă stratul și-l urzea.

 

Cupele cu vise, din nopți nerodite,

Le-a umplut cu ochii stelelor pripite,

Așteptând aleanul buzelor încinse,

Mă topeau cu setea brațelor deschise…

 

S-a trezit în pieptu-mi mareea bizară,

Pescăruși-dorinți în trupu-mi țipară…

În aval trimis-am flota-i înapoi,

Înverzeau corăbii din, orb, dor de noi.

 

Cobora pe valuri, învelită-n seară,

Mândră, Luna nouă, ce-i și ea impară,

Pe suflet maree năvălea cu sete,

Înverzite pânze stăvileau regrete…

13 octombrie 2017    Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 1 comentariu

Versuri noi: Pe urma frunzei…

Pe urma frunzei…

Fotografia postată de Maria Botnaru.

Atât mă copleșește finețea-i colorată,

Când, genial, penelul pe verde copt și-l poartă,

Încât mă doare clipa, când harul mi-e inert,

S-o prind într-un tablou cu brumărel perfect.

 

Îmi răscolesc cuvântul, să-i laud armonie,

Și îmi împiedic ochiul de-o mică păpădie,

Și de-arțăgos, măceșul, cu râvnă, ce-l răscoace,

Când în gutui strecoară, din soare, gând de pace.

 

Dar am și bicuit-o de ploaia ciobănească,

Deși-n monotonie cerca să mă-nvelească

Și îmi lungea secunda cu dor de poezie,

Cu grijă-a mă feri de-a sa melancolie…

 

Da, i-aș sfărma-n bucăți a ei răcire,

Cu talpa i-aș strivi grea sete de-amorțire,

Dar nici-un anotimp nu m-a uimit vreodată

Cu-atâta auriu pe  frunza disperată…

 

A resemnare ochiul, de toamnă, s-alipește,

Mâhnirea-n el cosește și arareori zâmbește…

Alunec în regrete, de graba-i capturată,

Și calc pe urma frunzei, în aur ferecată…

12 octombrie   2017      Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 2 comentarii

Versuri noi: Ce-și dorește sufletul?

Ce-și dorește sufletul?

Cuibărită-n os și-n vene, frigul să-l domesticească,

Vara își  mai plimbă-n ele arșița, să le-ncălzească.

Cât de supărată-am fost pe-al ei jar neomenesc,

Azi  o caut ca pe-un leac, pentru tot să-i mulțumesc.

 

Cerul și-a cojit, de-aseară, norii de bulbucii grei

Și la luptă i-a pornit cu sensibili nervii mei,

Țopăie pe acoperiș lent un dans în pași mărunți

Și pe geam spâzur’-alene stropii nedormiți, cărunți.

 

Ochii, măsurând bâltoacei adâncimea de nămol,

Se-ntâlnesc în dezolare cu un vrăbioi frivol,

Ce-a pornit în cercetare, înfruntând dezastrul ud

Și scrutează a mea fereastră, poate-l văd, poate-l aud…

 

Distructivă, de-a ei mână gem ruini de armonie,

Risipite-n lung și-n lat, și în suflet, și-n câmpie,

Îndesește-a ploii plasă pân la margine de lume,

Semănând melancolie, toamna nu știe de glume.

 

Tot, ce sufletul dorește, este-un dulce vis de vară,

Să-mi prind aripi de cocoară, să revin la primăvară…

8 octombrie 2017         Maria Botnaru

Sursă imagine. internet

Publicat în POEZIS | 4 comentarii

Versuri noi: Cum să mă ascund de toamnă?

Cum să mă ascund de toamnă?

Unde să-i alung tristețea, când pe viu mă hărțuiește

Și în ochiu’-mi sapă cuibul, de senin mi-l pustiește,

Încât verdele-i pălește, parcă n-a fost crud și fin

Și de-o viață, ce îl port, îl hrănesc doar cu suspin.

 

Cu ce sufletul să-l umplu, când e toamna-n defilare,

Când la moara-i dezolantă frunza scade, floarea moare,

Vântul șuieră-a pustie, ploaia murmură suspine,

Cum să dau gândului plin fără dramul de mânie?

 

Fruntea-i  nor, umărul cade sub povara ce-l  pândește,

Pân’ și inima se-ncleaștă, căci și pulsu’-i se răcește,

Pe suspine cheltui noaptea, risipită-n jumătate,

Când visează însăilarea noi catrene, nebrodate …

 

Cum să mă ascund de toamnă, când din lutul ei pornesc

Cu un suflet de femeie, s-o admir și s-o urăsc…

Și cum vine, și când trece să mă plâng nemulțumită,

Să-nțeleg cum trece viața și-a ei clipă fericită…

6  octombrie  2017      Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 2 comentarii

Versuri noi: Magia toamnei

Magia toamnei

Măcinați, topiți de vise mătăsoase,

Ruinați de amintiri și dulci, și dureroase,

Alintați peste măsură de al verii rai,  lumesc,

Ne-ntristează pasul toamnei distructiv, firesc…

 

Harnici, cântărim și hăcuim un ieri ratat,

Melancolici, suspinăm de rana timpului plecat,

Sceptici, fierbem sufletul întors pe dos,

Când o toamnă-și joacă darul său  mănos…

 

De ce n-acceptăm sclavia timpului ploios,

Cu o toamnă-n suflet, când ne-a fost frumos,

Să-nvățăm din frunză, să ne știm folosul

Și-n desăvârșire să ne toarcem  rostul…

 

Cad pe suflet clipe rare, de uimire,

Toamna e magie, farmec,  e iubire!

Chiar de ne mai picură și-o melancolie,

S-o numim romantic…

             timp de meditare, gust de poezie…

2 octombrie 2017  Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 9 comentarii

Versuri noi: Ecuația vieții

Ecuația vieții

Măcinați de gânduri, ca două pietre tocite de vânturi,

despicați de ploi, cu un fulger împărțit la doi,

răstigniți de soartă  la răspântia deciziilor ce nu așteaptă,

și-au croit câte-o poartă, noi puncte cardinale pe hartă,

 

El –  în sudul efemer, iar în nordul tăcut – Ea…

 

aciuați în bârloguri închise, cu pleoapele pe ochi întinse,

alungați din râvnitul paradis, de priviri invidioase, de vis,

cu gândurile îngemănate, cu lacrimile îmbrățișate,

cu mințile invadate de-o dreptate, croită pe jumătate…

 

… scînteia a rămas aprinsă, ecuația –  vraiște deschisă,

chinuită, încurcată, nici înțeleasă, nici rezolvată,

suflete desperechiate sfințesc dimineața cu gândul: 

va mai fi o zi pentru Noi cât se rotește Pământul?

 

Lăsați-vă inimile să rezolve ecuațiile delicate,

când mințile s-avântă în flăcările dilemelor aberante,

decât a lupta, agasați de iluzii deșarte, la nesfârșit,

firească ar fi evadarea într-un început deplin fericit!

 

24 septembrie  2014  Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 5 comentarii