In memoriam: Cât nenoroc!

Cât nenoroc!

Ard lumânări… fuioare de jale în lună ridică,
Durerea răzbește prin ochiul ce lacrimi înspică,
Noaptea sloboade norii de ploaie spre libertate,
Gândul, cu lavă de dor, învie chipul tău, frate…

Titanic, sfâșie zâmbetul tău, gătit de plecare,
Tânăr, cu ochi împliniți de-a luminii cântare,
Pasul atât de ușor plutește-ntr-un vals pe cărare,
Înnebunită de dor, m-aș pierde în brațele tale…

Vârstă de floare, elan cât în bradul de munte,
Aripi dezbraci, înger cobori, cu vise pe frunte,
Vesel… cum Cerul zidește perfectă lucrarea!
Frate iubit, îți retrăiesc continuu plecarea…

Mor lumânările… te-ai mistuit ca una din ele,
Viața s-a scurs fără tine, cu bune, cu rele,
Fir de-amintiri nu risipesc, îi strâng părticică,
Știu, mă veghezi, scumpul meu frate, Petrică…

Iar primăvara pomilor ramuri cu rod delectează…
Ger mi-e de suflet, interminabil dor de-asaltează,
Palma dă-n rouă, cum s-alipește de poza-ți lucindă,
Câtă iubire zace pe-a ochiului, tânără veșnic, oglindă…

De-ar fi șoptit Domnul de-o rea întâmplare,
Ce-ar secera, înflorit, bradul de frate, fără cruțare,
Pasăre… m-aș fi izbit… în bezna devastatoare,
Întru salvare s-aștern aripi și suflet de soră mai mare…

Câtă durere… să pleci sângerând… ca apusul de soare…
Cât nenoroc… clipa fatală să-ți frângă cununi de visare…
Proaspăt nuntit, fericit… să fii răstignit de-o-ntâmplare…
Doamne, să nu-ți mângâi pruncul dorit, ce-n pântec iubitei tresare?

 

Peste imensă, a anilor de despărțire, grea nedreptate,

Clopote-n sângele-mi încă mai plâng din dorul tău, frate…

15 mai 2018 Maria Botnaru

Sursă imagine: internet

Reclame
Publicat în POEZIS | 4 comentarii

Versuri noi: Dintotdeauna magică…

Dintotdeauna magică…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dintotdeauna magică, dai clipei aspirată ogoire
Și picuri, peste așteptări, nemăsurat, potopul de curaj…
Cum înverzești răscrucile, ce te-au cerut drept gaj
În schimbul cicatricilor… pe răni de dor, Iubire?

De-al tău pustiu, ce ploi ar îndrăzni a vindeca-nsetare,
Ce-arome-ar plămădi, virgină, mierea-n mugur de cais,
Ce somn ar mai trudi să ceară trupului chemări spre vis,
Când, fără tine, viața pe pământ e doar o întâmplare?

Și oare-ar fi nou sens în puls primăvăratic, de rodire,
De n-ai întoarce-n sânge al orologiului titanic răsărit,
Când înfloresc pe tâmple viorele, soli harnici de-asfințit,
Doar alchimia ta, balsamică, urzește rugi de negrăbire.

Simțire nesătulă de fericire absolută și veșnică visare,
Ce altă arșiță, decât de dor, acceptă sufletul, a-l mistui,
Ca, magică, lumina ta, atotputernică perpetuu a zidi,
Prin care sufletul adună a Cerului, eterna, îndrumare.

Ce mult noroc, Iubire, că ai lucrat cu toată îndemnarea
Magia ta, umplându-mi sufletul cu-a cerului povață,
Și darnică, senină, îmi prinzi aripa-n fapt de dimineață,
Să zbor spre împlinire, cu rodul poeziei, presurând cărarea.
12 mai 2018 Maria Botnaru

Sursă imagine: interne

Publicat în POEZIS | 2 comentarii

Versuri noi: Aromele de liliac iar dau năvală…

Aromele de liliac iar dau năvală…

Aromele de liliac iar dau năvală în mine,
Îmi colorează ochilor sclipiri, ce ai golit de tine,
Comoara mea, de alinări, din lipsa-ți risipită,
Își umple liniștea cu gingășia lor, deosebită.

Ca dezvinovățire, puterea lor de a seduce,
Grăbește-n sânge un val de răzbunare, dulce
Și îmbătând pornirea de-a aștepta… cuminte,
Săgeți de arome înfing în trupul meu fierbinte…

Se clatină, întreg, pământul sub călcâie,
Purtându-mă în visele cu aripa liliachie,
Irezistibilă, dau primăverii dreptul, să-mi învie
Tot ce-ai lăsat în destrămare… fără să-ți pese ție!

Să nu-ndrăznești a mă trezi din armonie,
Sublimă, încătușarea lor mă cheamă-n poezie,
Mi-e carnea gândului cu violetă floare înmiresmată,
Ce nu se dă, știi bine…, fără o sărutare, scuturată.

Înnebunit, iar coace liliacul parfum de vis în mine,
Te mai întrebi, ce simt…, când înflorește fără tine?
Topită de aromele ce se răsfiră-n suflet calde, fine,
Nu pot să mint…, mă simt excepțional de bine!
23 aprilie 2018 Maria Botnaru
Sursă imagine – internet

Publicat în POEZIS | 3 comentarii

Versuri noi: Am curaj!

Am curaj!

Cât vor naște așteptări nopțile cu magia visării,
Sfârtecând limpezimea din lumina iertării,
Tulburând lin de zbor din a somnului zare,
Amintiri fără loc… fără timp… și fără cruțare?

Hăcuind greu hotar între ieri și un mâine tomnatic,
Cât vor cere zălog ochiului să le plângă spasmatic,
Cât mă vor tortura cu seninul, ce aripa larg mi-a deschis
Și otrava-ndulcită, care, buzelor, setea de tine-a deprins?

Zăvorâtu-le-am ierni sub tăceri și regrete împăcate,
Cu lacăte, stinse în lacrimi, ferecatu-le-am libertate,
Am tocmit nou catarg în aval cu viața, ușor, să pornesc,
Dar, se-nghesuie-n vise și a zilei lumină rănesc…

Am crezut, c-amintiri își destramă cununi spălăcite,
Timpul fierbe un leac pentru rănile lor, învechite,
Primăveri, cu-nvierea, răscolesc în zăcută cenușă,
Le alung din priviri… ele-n inimă rod… pân’ sparg ușă…

Oare cât va zvâcni urma lor, nesupusă de teascul gândirii…
Am curaj, ca un ram, ce din ger muguri noi plămădește iubirii
Și mă tem…, de vânează furtuni miezul crud de-nălțare,
Ogoiesc glasuri verzi cu-așteptări, să dezlegi, dulce, chinul spre floare…

23 aprilie 2018 Maria Botnaru
Sursă imagine – internet

Publicat în POEZIS | 2 comentarii

Versuri noi: Și astăzi…

Și astăzi…


Uneori plouă-n suflet sfidări necuprinse,
ning trăiri ce pictează cenușă pe soarele vieții,
moara dragostei macină cicatrici redeschise,
iar capcane de ceți sar pe ochi dimineții…

Alteori peste plin de răbdare se umple paharul,
mor din fașă noi muguri de izbânzi prea dorite,
mi se clatină ruga și rutina inundă iubirii altarul,
iar, în sânge, rugina fierbe bălți din dureri împietrite…

Deseori tinerețea redeschide în suflet cărările vinii,
scuturând din beteală, inocent, albul florii de măr,
nerodiți, în cununa de vise, veștejesc verzi măslinii
și toți carii din lume rod în crucea-mi… cu neadevăr.

Pulsul pumnii încleaștă, implorând a grăbi răsăritul
armoniei de suflet, fără care își seacă izvorul iubirea.
Ară lan de tristețe, semănând peste el,colorat, infinitul,
căci cu floare-mbătându-l, doar prier măgulește-ntețirea.

De mă frâng, ca un spic, atacat de-o neghioabă furtună,
cald, la pieptu-ți fragil, de cuvânt, Poezie, iar mă ascund…
Hărăzită de Cer, pui pe fruntea-mi lumina-nvierii cunună,
mă ridici din furtuni, să iert gerul ce-ntunecă rând…

Uneori mușcă clipa din gând, c-ai putea să mă lași, Poezie,
să-mi ard timpul în van și să-mi duc spre sfârșit jocul vieții
fără Soarele tău… pumn de lut, frământat de o grea nostalgie,
ce-a donat benevol, timpuriu, sufletul ce-ai rodit… bătrâneții …

Astăzi… mă ogoiești cu chemări pe aripi de cocoare,
neobosită, fidelă mă ridici spre împliniri de visare,
scurgi mirările-n sânge… urci în ochi cu asaltul de floare…
Mulțumesc, Poezie, ții aprinsă în sufletul meu, lacomă, lumânare!
22 aprilie 2018 Maria Botnaru

sursă imagine: internet

Publicat în POEZIS | 2 comentarii

Versuri noi: Binecuvântare

Binecuvântare

Pe tâmple soarele își potrivește întâia rază,

un azuriu, sculptat perfect, îmbie ochii a sui

pe scara cu fuiori de nori ce grațios planează,

când, fragede, plămăzi din alb, de ram i-ar alipi… 

 

Hălăduiesc încă în vis  griji mari și mai mărunte,

nici alergări n-au redeschis primăvăratice arcane,

dorm legănate-n cutele adânci, de suflet… mute,

vechi amintiri… cu dorul împietrit în a lor carne.

 

O nouă zi-și desface geana pe larg de orizont,

zeloasă, mână înspre ieri, trudită-a nopții turmă,

năvală dă-n odaie, alunecând pe-al liniștii potop,

lumină semănând pe, istovită, a insomniei urmă…

 

Cu salbele de rouă zorii sfințesc-a ochiului verdeață,

șoptit, un cânt de-april, îneacă-n murmur zarea,

cu jind, mi-agăț mirarea de-o aripă-ndrăzneață,

ce-nvolburând văzduhul,  își fâlfâie, de zbor, sfidarea…

 

Coboară-mi, rază de april, puterea ta, reînnoită,

croiește miezului de gând din  larg senin cărarea,

speranțele-mi adape, lumina ta, neprihănită,

ca să-și cioplească, lacome, în sufletu-mi, lucrarea…

 

Ce binecuvântare, Doamne, îmi ungi pe suflet clipa desfătării

cu gingășia vântului ce-n mângâieri atinge ochi de floare…

Ce îndrăzneală, Doamne, a-ți cere alt izvor al încântării,

când dimineți de-april îmi umplu sufletul cu vers și exaltare?

 

Ce ignoranță, Doamne, să te trezești-n a raiului sclipire

și să nu mulțumești de toate, vrednic, Brațul de iubire…

aprilie 2018  Maria  Botnaru

Sursă imagine: internet

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Simțirea românească e neclintită-n noi!

Simțirea românească e neclintită-n noi!

Cu dor, azi, inima hrănește clipa de-așteptare,
‘Nălbește cicatricile din răni de nepăsare,
Ce le-au săpat regimuri pe setea de visare,
Frățesc, același soare, de peste Prut răsare.

Deși nu e cu plinul norocul ce-și dă zarea,
Sar piedicile-n cale, spre a mușca din bucurie,
Când iar fantoșa, ce mi-a testat atâta timp răbdarea,
Întunecă sclipirea sărbătorii cu joc de nebunie.

Cum poți să-mi fii un oaspete dorit în casă,
Să-nfrupți din bunătatea, din iubirea mea,
Apoi să-mi scuipi în suflet și-n hrinca de pe masă,
Doar pentru a-mi dicta părerea ta…?

Ce neam zidiși tu, Doamne, cu lumină,
Cu sufletul de pâine și inima de spic mănos,
Cu pașnic gând, ce n-ar strivi nici o albină,
L-ai răstignit pe crucea omeniei… cu prisos!

O, frații mei, nu căutați blândețe-n fiare,
Nu mierea jinduiesc, ci să strivească stup,
Priviți în ochii lor, cum pâlpâie trădare,
Iar limba ascuțită latră-a fiere-n trup…

Mai e un pas! Izbânda întregirii e firească,
Sub tălpi cer unitate-ale Daciei, țărâne moi,
Bat zorii libertății, vatra să întregească,
Simțirea românească e neclintită-n noi!

O nouă primăvară deschide largă a izbânzii ușă,
Înmugurind cărarea cu vise ce vor da altoi de soi,
Nu vă lăsați seduși de mierea gurii de păpușă…!
Unificarea-i iminentă în sângele de dac, purtat de noi!

25 martie 2018 Maria Botnaru
Sursă imagine. internet 

Publicat în POEZIS | 3 comentarii