In memoriam.Poezii de NICHITA STANESCU //Picturi de ALEXANDRU DARIDA (SUA) //Muzica.MIRCEA VINTILA- Frunza verde de albastru

REVISTA „HAI ROMÂNIA!” by MARIN MIHAI: In memoriam.Poezii de NICHITA STANESCU //Picturi de ALEXANDRU DARIDA (SUA) //Muzica.MIRCEA VINTILA- Frunza verde de albastru

"HAI, ROMANIA ! "-REVISTA PENTRU ROMANII DE PRETUTINDENI . INFORMATII , CULTURA, ARTA , MONDENITATI ,SPORT SI ENTERTAINMENT by MARIN MIHAI (España ) & FRIENDS . Fondata in 2009, la Madrid-Spania _ _________12 ANI -REVISTA HAI, ROMANIA ! ___________ __Semnaturi de onoare : Cristian Petru BALAN (SUA ), Codrina BALAN, ( SUA), Gheorghe A. STROIA, Maricica STROIA, George STROIA jr , Alice NASTASE-BUCIUTA , Alexandru Emil PETRESCU -Contele de Transilvania (ES), Maria Diana POPESCU (DE), Smaranda CAZAN-LIVESCU ( SUA) ,Erwin Lucian BURERIU ,Ionela van REES ZOTA (DE), Alexandru DARIDA (SUA), Mariana DARIDA ( SUA),Stelian Titus GOMBOS, Claudia Iuliana CIOFU (UK),Begoña FERNANDEZ CABALEIRO (ES), Cornel DRiNOVAN (ES), Nouria NOURI , Anca BULGARU , Manuela Cerasela JERLAIANU, Petru RACOLTA,Lucica DRAGOS,Cornelia PAUN-HEINZEL (ES), Spiridon POPESCU , Claudia BOTA (SUA),Rodica Elena LUPU, Ligia Gabriela JANIK (Germania ),Daniela GUMANN (AT), Ion MALDARESCU (DE), Al Florin TENE, Ionut TENE,Alexandra MIHALACHE, Florin SUTU, Dumitru BUHAI (SUA), Adina SAS-SIMONIAK (SUA), Madalina Corina DIACONU (SUA), Mihaela DUMA (ES), Bianca CEAUSESCU (ES), Valentin VASOPOL ,Cristina VASOPOL, Virginia POPESCU , Camelia RADULIAN (EAU), Daniela VOICU (Elvetia), Ionel MARIN, Maria BOTNARU (MD), Mirela Violeta MOCANU (ES), Sanziana EMANOIL, Daniela M.POPESCU (ES),Monica LEBADA, Georgeta RESTEMAN (CIP), Marin TRASCA (ES),Monica GROSU, Florentina -Loredana DALIAN, Cristian LISANDRU , Geanina LISANDRU, George ROCA (AUS), Octavian LUPU, Corina-Diamanta LUPU, Lina MOACA (ES), Cristina Maria PARVU (ES), George STROIA jr, Elena BULDUM (ES) Ana Maria NISIOIU, Ioan CIORCA, Olivia Marta GAIDOS (ES),Olguta LUNCASU-TRIFAN, Mirela BALAN ( IT ), Lilia MANOLE (MD),Iulia JILINSCHI (MD), Cristina TOADER (IT), Av.Florentina MARIN (ES)__________REVISTA ´´HAI,ROMANIA ! -by MARIN MIHAI (ESPAÑA) & FRIENDS---------VA MULTUMIM CA NE SUNTETI CITITORI,COLABORATORI SI PRIETENI DRAGI DE 10 ANI !

Resultado de imagen de nichita stanescu biografie foto

NICHITA STANESCU-Poezii–––––––––––

În grădina Ghetsimani

Să cauți un cuvânt ce nu există
și să asculți cum timpul devine des.
Un cuvânt
pe care l-ai auzit, și brusc
simți că nu există…

Ca și cum ai sări dintr-un somn,
unde nu se vorbea în litere,
unde nu se vedea în vedenii, și
nu se auzea în strigăte

Stranie petrecere – curgere
a unui fel de firesc
în altfel de firesc
și stăruință a inimii în trupul
unei lumi
care urăște trupul…

II

Resultado de imagen de ALEXANDRU DARIDA PICTURI

Legătura suavă, reazem, prezența și gura,
dar mai ales dinte,
dinte al ideilor

O, prietenia cea cu care muști…
Numele ei,
fără de nume, la rându-i,
desparte sinele de sine
făcându-l să-și devină sie însuși
hrana îndestulătoare…

III

Resultado de imagen de ALEXANDRU DARIDA PICTURI

De-aș mai fi copil, ah, Doamne,
fiece prieten, dinte de lapte mi-ar fi…
Dar nu mai pot să spun aceasta
când sfoara de matase a timpului
legată de mânerul cel…

Vezi articolul original 431 de cuvinte mai mult

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

NICHITA STĂNESCU: „POEZIA ESTE SINGURA AVUȚIE PE CARE OMUL O ARE ÎNCĂ  NEJEFUITĂ…”

NICHITA  STĂNESCU: „POEZIA ESTE SINGURA AVUȚIE, PE CARE OMUL O ARE ÎNCĂ  NEJEFUITĂ…”

Publicat în DOCUMENTE ŞI MATERIALE, LUCRĂRILE ALTOR AUTORI, VIDEO | Lasă un comentariu

13 decembrie 2020 – LECŢIA DE POEZIE a Răsăritului – NICHITA STĂNESCU –

13 decembrie 2020 – LECŢIA DE POEZIE a Răsăritului – NICHITA STĂNESCU

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text care spune „N 31 martie 1933 13 decembrie 1983 tmea”

În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ajungea la Spitalul de Urgenţă Fundeni, acuzând dureri puternice în zona ficatului. Cu o zi înainte fusese la nunta unor prieteni. A ajuns la Bucureşti, cu trenul, chiar în seara aceea, cu câteva ore înainte să moară. Pe coridoarele spitalului a mers singur. Până în ultima clipă, a fost și a încercat să rămână conștient, privind moartea în față, vrând să înțeleagă… Nichita Stănescu a murit la puțin timp după ora 2 noaptea, în urma unui stop cardio-respirator, diagnosticul oficial. Însă Nichita Stănescu se lupta de ani întregi cu alcoolul și cu boala. Poetul Cezar Ivănescu, avea s-o spună ceva mai târziu: „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“. Viața boemă pe care o ducea Nichita nu era un secret pentru nimeni. Așa cum nu era un secret faptul că în ultimii ani alcoolul i-a ros viața încet, încet și că niciuna dintre încercările celor din jur de a-l face să se oprească nu a dat rezultate. Dora, ultima lui mare iubire, care i-a fost și soție până la final, s-a luptat să-i convingă pe toți prietenii lui să-l ajute să lupte cu alcoolul. Ar fi existat, se pare, un fel de conjurație semnată de ei toți. Însă Nichita avea deja ciroză la acel moment. Iar toți cei care intrau în casa lui erau percheziționați de Dora să nu-i aducă vreo sticlă de băutură. „Nichita nu era un tip pretențios. Umbla cu o cămașă și cu un pantalon de stofă, nu făcea paradă, nu avea mașină”, și-l amintea muzicianul Johnny Răducanu, cu care a fost prieten bun. „Soru-sa, Mariana, se ocupa de menaj și-i aducea rufele spălate. Și el ouă fierte mânca și cu slănina, că asta îi plăcea lui. Și bea vodcă. Pe urmă, când s-a însurat pentru ultima oară, Dora l-a obligat să mănânce mai bine, să se îmbrace mai bine, că până atunci el nu era așa. În ziua când și-a pus telefon și a început să mănânce mâncare gătită nu mai era el. Îmi spunea: „Bătrâne, ai văzut ce mi-a făcut nevastă-mea?!… Mi-a pus telefon și îmi dă să mănânc mâncare gătită!”. Cum era, de fapt, acasă la Nichita Stănescu, în acel mic univers boem, în care viața lui a ars intens, până la 50 de ani? „Totul era magic la el”, își amintește pictorul Mircia Dumitrescu, un alt bun prieten al poetului. „De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza, pe care şi alea cred că i le dăduse cineva, şi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo. Vă daţi seama că, dacă era un om care n-avea clanţă la uşă… Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu. La fel se întâmpla şi când locuia dincolo, pe Grigore Alexandrescu, la dna Covaci, avea o căsuţă în spate pe strada aia, dar viaţa se petrecea în spaţiul public. Ţin minte o imagine când cineva a venit şi i-a zis: «Fii atent, că ăsta e general de Securitate»”. La care Nichita a zis: «Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ştie cum îmi răstălmăceşte vorbele… ».” Așa a trăit Nichita până la sfârșit. Cu un fel de libertate pe care și-a creat-o singur și la care n-a vrut sărenunțe. Iar alcoolul care l-a ucis a făcut, de fapt, parte din ea. „În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, era deja dependent de alcool. Mai bine zis, de vodcă”, a povestit și Ștefan Agopian. „Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul“. Dar efervescența și geniul l-au costat viața. Nichita reuşea întotdeauna să înşele vigilenţa Dorei şi îşi găsea tot felul de ascunzători pentru sticlele cu votcă: în pendulă sau în cutia televizorului. Deși s-a simțit tot mai rău în ultima perioadă și deja își dădea seama că îl trădează corpul, nu-i mai plăcea cum arată în fotografii, a continuat să trăiască la fel ca până atunci. Pe 9 decembrie 1983, sfârșitul era aproape. Se afla la Drobeta Turnu-Severin, martor la căsătoria prietenilor Ofelia Rotaru și Alexandru Condeescu. S-a bucurat de călătorie, dar le-a spus că se simte cam obosit din cauza unor nopți nedormite. La cină, urmându-și obiceiul, îi scrie un poem gazdei, apoi se retrage în cameră, mai devreme decât obișnuia. Ficatul lui era măcinat de ciroză. Duminica, pe 11 decembrie, Nichita se trezește târziu, pe la prânz. Mai avea de trăit doar o zi. Și totuși, împreună cu cei doi tineri căsătoriți și cu Dora face planuri de viitor. Deși inițial stabiliseră să stea mai mult, poetul hotărăște să se întoarcă cu toții, a doua zi la București. Luni de dimineață nu se trezește însă la timp ca să prindă trenul. Doarme din nou până spre prânz și refuză să mănânce. Spune că nu se simte bine. Nu se ridică deloc din pat până când vor pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un compartiment unde călătoresc singuri, se întinde pe canapea și doarme agitat până la București. Trenul intre în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă… Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. Același Mircia Dumitrescu își amintește o întâmplare despre care spune că l-a bântuit de-atunci în fiecare zi: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o ştie lumea…” Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioarele lui, tot timpul conștient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La câteva minute după ora 2 noapte, lupta s-a sfârșit și Nichita a murit. Stop cardio-respirator. „Ce din poem îţi place mai mult?”, îl întrebase amicul Aurelian T. Dumitrescu. „Odă în metru antic”, pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, i-a răspuns Nichita. „Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit.” Și punct. Prietenul lui Johnny Răducanu, căruia îi spusese oarecum premonitoriu „când oi muri, am să fiu un amărat de poet, care n-o să aibă nici cruce!”, ani întregi a mers la mormânt, unde vărsa câte o sticlă de vodcă pe pământ… sursa Ziarul METROPOLIS

Publicat în DOCUMENTE ŞI MATERIALE, ȘTIREA ZILEI, LUCRĂRILE ALTOR AUTORI, PROZĂ | Etichetat | Lasă un comentariu

ÎN MEMORIA MARELUI NICHITA STĂNESCU: POEZIA NICHITA

ÎN MEMORIA MARELUI NICHITA STĂNESCU
POEZIA NICHITA
(In memoriam NICHITA STĂNESCU
31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)

Scrijelind pe creierul meu pulsul aripii,
altoind sufletului muguri din lumina rodnică,
POEZIA NICHITA îmi umple setea de cuvânt
cu șoapte fierbinți, spre a-mi țipa zborul.

Ducându-mi umerii viselor spre împlinire,
sprijinind scara mântuirii prin Cuvânt,
clopote de VERS NICHITA bat în tâmplă
cu insomnia îngerilor, a trezire perpetuă.

POEZIA NICHITA este icoana ochilor mei,
ce uită irișii încremeniți, a nu strivi uimirea,
când îngenunchez sufletul la vibrațiile lui scrise,
căpătâiul pe care-mi cresc muchia versului.

Cum să nu contest existența acelui decembrie,
care i-ar fi acceptat plecarea în neființă,
dacă-i pulsează sângele în orice clipă a ființei mele,
prin nemuritoarea POEZIE NICHITA…
Maria Botnaru
Portretul Poetului Nichita Stanescu este realizat de pictorul si graficianul Sorin Adam

Publicat în DEDICAŢII POETICE, ȘTIREA ZILEI, POEZIS | Etichetat , , , | 8 comentarii

Versuri noi: s e c e t ă

s e c e t ă

seceta mi-a inundat sufletul

a urcat prin talpa desculț

când am rupt-o din palmele brazdei ce m-a crescut

mi-a înlănțuit sufletul și a rămas

ca un grăunte de dor 

să mă cheme acasă

din orice văgăună de lume

răsărituri spectaculoase îi par străine

ploi miraculoase îi trezesc suspine

doar o iarnă de-acasă i-ar măguli setea

uneori ațipește pe-o muchie de somn

de-i mângâi fruntea cu un tril de ciocârlie

din ranița eternă ce-a lăsat-o Enescu

îmi cioplește în vis două aripi

să cobor ca Ana din zidul secetei

aseară a sunat la ușa sufletului

prima zăpadă fragedă negrăbită,

cu rumorile de acasă dezlănțuite

dichisite-n parfum de sărbătoare

doar zăpada știa

cum scâncește în somn un grăunte nealăptat

și TU mai ții minte

câtă secetă îi roade necuprinsul

9 decembrie 2020    Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Ne apropie…

Ne apropie…

Ne apropie aceeași tăcere

din care ne-am clădit o iarnă,

ce o târâm după noi

și în cele mai cumplite arșițe.

Ne apropie un izvor

din care sorbim pe rând împăcarea,

nu doar de sete, ci de lăcomia de-a ne înseta.

Mai întâi mă lași s-o înfrupt eu,

ca apoi să-ți picur o înghițitură din palmele

ce o adună cu grija izvorului,

picătură cu picătură…

și nu știu de ce o numești poezie,

când este doar o rană-a necuvântului.

Până și clipa de dor se gudură la fel

prin munții suflărilor noastre

până la insuportabil de neclintită…

Și totuși există o piatră

ce a prins rădăcini între noi

și nu se dă urnită din loc – depărtarea,

ca un șarpe veninos, ce ne otrăvește bucuriile.

 

Ne ducem în tăcere pedeapsa prin labirintul zilei,

căci Luna nu-și mai cere voie a ne trece de orice piatră,

de orice pedeapsă, ce ne-am înălțat-o cu propriile iluzii…

7 decembrie 2020     Maria Botnaru

 

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Tu, iartă-mă!

Tu, iartă-mă!

Tu, iartă-mă, că vin ca o văpaie
prin gândul tău, seninul să umbresc
și liniștea orânduită-n suflet și-n odaie,
cu-a mea tăcere des o-nzăpezesc.

Tu, iartă-mă, că-ți tulbur delta resemnării,
când pui ofranda sufletului pe cântar,
tu lasă-mi zâmbetul în palmele uitării
și-aruncă amintirile ca foi de calendar.

Tu, iartă-mă, că scriu cu ploaia pe fereastră,
uitarea, ca pedeapsă, s-o implor,
căci, până azi, o așteptare-albastră
se zbate-n ochiul năclăit de dor.

Fug toamnele, de muguri pustiind
suflarea, ce prin tine-a renăscut,
de ce m-am dus ca frunza lăcrimând,
de ce nu m-ai oprit c-o mare de sărut?

Tu, iartă-mă, că nu pot să te uit
și cu tumultul dorului mă cert,
tu iartă-mă, c-atâtea toamne am pierdut,
tu iartă-mă, eu nu pot să mă iert…

De azi respir lumina caldă, de trecut
și liniștea-ți cu gândul pârjolesc,
tu iartă-mă, iar toamna mi-a cerut,
în ruga de iertare poemul s-nvelesc…

27 octombrie 2020 Maria Botnaru
Sursă imagine: internet

Publicat în POEZIS | 1 comentariu

DEDICAȚII: Te voi purta în cerul inimii!

Te voi purta în cerul inimii!

(In memoriam Vera Sandu 28. x.1962 – 17.x.2020)

Potop de bucurie mi-ai adus în viață,
Când Cerul a decis a ne-ncuscri
Și ne-a încununat cu o Victorie-dulceață,
Să ne alinte bătrâneți, de-or poposi…
Două bunici se întreceau cu iarba
A-ntineri prin ochiul pruncului sorin,
De unde a venit săgeata morții, oarba,
Ce-a despicat în două oaza de senin?
Cu ce să-mi umplu golul fără margini,
Ce l-a săpat plecarea ta spre rai,
Cu-atâta viitor ne-am colorat imagini,
Care-au rămas a fi doar vise fără grai…
Cu ce să-mpac potopul de durere,
Ce-a îmbrăcat brumaru-n straiele funeste,
Ce să-i răspund Victoriei, de-mi cere:
„Vreau buni Vera să-mi citească o poveste…”
Voi înveli-n aripă fiica ta, iubită,
Nepoților, din amintiri fierbinți, te voi zidi,
Aprinsă-a mângâiere, Lumina Ta, desăvârșită,
O voi purta în cerul inimii…, a nu ne descuscri…
28 octombrie 2020   Maria Botnaru
Publicat în DEDICAŢII POETICE, POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Sita timpului…

Sita timpului…

Sita timpului cerne amintiri și regrete,

Deși toamna revarsă seninul pe gânduri,

Răvășindu-i trecutului albele plete,

Fără milă te face, din nou, să le vânturi…

Mângâieri cere ochiul de pe pozele ninse,

Palma udă culege cascada de lacrimi abruptă,

O las caldă pe fruntea-ți, luminată de vise,

Cu un zâmbet amar îți ung buza tăcută…

Geaba ești însorită și plutești într-un vis,

Dacă Luna revarsă ochiul plâns peste seri,

Dacă scrii melancolic, când dictează sonete,

 

Te dai pradă-amintirii, ce pe suflet s-a nins,

Încât uiți de hotarul între astăzi și ieri…

Și cu sita căruntă nu poți da de-un perete…

29 octombrie 2020 Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Învață-ne!

Învață-ne!

Învață-ne, cum e să n-ai lumină,

Să pipăi bezna, ca un orb neobosit,

Ia-ne computerul ce clipa ne-o împlină,

Încât uităm de ce pe lume am venit.

 

Învață-ne, să nu știm de viteză,

Să alergăm prin colbul drumului de țară,

Să gâdile nisipurile-albastre de faleză

Desculțul tălpilor în brațe moi, de seară.

 

Învață-ne, să prindem răsăritul

Pe creasta unui deal ce turmele hrănește

Și unge-ne pe gene asfințitul,

Când soarele în palma serii ațipește.

 

Învață-ne, să înțelegem timpul,

de unde-a prins o streche peste veac,

aleargă azi mai iute decât gândul

și nu acceptă nici o mită, nici-un leac.

 

Învață-ne ce simplă este fericirea,

pe care uniii doar în filme o-ntâlnesc,

dar judecă-ne aspru, c-am trădat iubirea

și nărăvim a stinge neamul omenesc!

 

Ne ia de mână, Doamne, prin negura câinească,

să mergem drept prin viața ce ne-ai dat,

căci un potop ar vrea să depășească

Lumina ta, ce cu Botezul ne-ai predat…

26 octombrie 2020 Maria Botnaru

sursă imagine: internet

Publicat în POEZIS | 2 comentarii