Versuri noi: Zgârcită-a risipi

Zgârcită-a risipi

Fotografia postată de Maria Botnaru.

Zgârcită, de când sunt, a-i risipi trecutului lumina,
O neclintire-a firii încearcă trup a-mi cimenta
Și calc desculț pe amintirea caldă ca țărâna,
Spre o furtună nouă, pretinsă-a mă gusta…

Fragilă, bob de rouă, apuc de mâini speranța,
Când murmură în sânge explozii noi de vis,
Căci iarăși zi de vară îmi toarce dimineața
Din caierul ispitei pe fus de dor încins…

Și, Doamne, mă dai clipelor spre torturare,
Căderea asfințitului o rupi de-al meu destin,
Ce mult aș vrea acum să fiu născută floare,
Să trec numai o dată de-al focului festin…

Cerneala-n mov îmbracă condeiului sfiala,
Cuvântul îmi zâmbește-a grație plenară,
Cu macul roșu-și unge obrazul călimara,
Pân’ creierul clocește decizia finală…

Greu „nu” se năpustește pe buzele crispate…
Tristețea-mi bea oglinda în verde colorată,
Protestu’-ncleaștă inima… visând prioritate,
Dar ce să fac… sunt firi, ce trec furtuni o dată…

… e un miraj izvorul ce în pustiu se-arată,
Un rod al însetării cu ce ești încercată,
Dar Geana de lumină, ce-n cale ți-l arată,
E semn, că regăsirea ți-e binecuvântată …
5 august 2018          Maria Botnaru
Autor colaj: Abo Lawrence

Reclame
Publicat în POEZIS | 4 comentarii

Versuri noi: HRANĂ

HRANĂ

Cum știe-o rană veche să are prin cuvânt,
Însămânțându-și dor nebun să mă topească,
Inaptă, ce-ar putea să-i spună lama de cuțit,
Când ea alege timpul potrivit, să pârjolească.

Această rană uneori o dau cocorilor, plângând,
S-o ducă-n lume, gând să nu-mi trudească,
Dar se întoarce mai fierbinte-n aripă, țipând,
Neașteptând în puful nou să se-nvelească…

În codru de stejari am presărat încinsă zgura,
Să-ndoape ger din ghinda masă-n putrezire,
Dar au arat și-acolo brațele-i, trecând măsura
Și-au supt din glie noi puteri de-nmugurire…

Cu scâncet de copil mușcat-a azi din zare,
Tocmindu-mi lacrima din ochi de păpădie…
M-a înțepat în inimă cu semn de exclamare:
„Mai sapă-un cuib de hrană nouă, mamă!”

Și, Doamne, n-o pot mângâia de izbăvire,
Căci e, din așteptare lungă, botezată rană,
Doar îi șoptesc smerită, de mușcă din Iubire,
Să-mi cruțe inima, că-i moștenire de la Mama-Ană…

4 august 2018 Maria Botnaru
Autor colaj: Abo Lawrence

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Brațul de Lumină

Brațul de Lumină

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vor mai răzbi izvoare prin cojile de lut,
copita căprioarei fura-va negrul scut
țărânei, să-și mângâie Lumina, încremenită
în ochiul plin de spaimă, fiindu-i ei menită…

Și se va coace grâul de mână cu mohorul,
iar spicul, plin de aur, va săruta ogorul,
chiar de rânji-va coasa prin buza ascuțită,
va-ngenunchea Luminii cu fața mulțumită.

Și frunza o va duce pe drumul ei de fum,
cu aripi de cocor va bate același drum,
căindu-și neputerea, va naște clipe scurte
și iernile bătrâne va trece-n flori, tăcute…

Mă va chema Acasă, de unde-am fost pornită,
jelind doar clipa scurtă, ce mi-am dus irosită,
voi dărui suflarea-mi, sporindu-i picătură
în tot ce-am semănat cu-a poeziei urmă…

Și de-mi va fi norocul s-adorm la rădăcină
de cimbrișor sau mentă, a le-ocroti hodină,
visa-voi, mântuită, să redevin, română, suflare de țărână,
cu Brațul de Lumină să mă atingă iarăși Cerul pe retină…

28 iulie 2018 Maria Botnaru
Sursă imagine: internet

Publicat în POEZIS | 4 comentarii

Versuri noi: Ce dibaci, Doamne!

Ce dibaci, Doamne!

Cum să-i spun ochiului mic, ce a dat peste orbită,
Cu ce har ai zămislit, Doamne, pân’ și o omidă…
Ce ai scris în ADN-ul (dacă e!) de târâtoare,
Să mănânce și să doarmă cât e ziulica mare?
Târâitul pe genunchi peste frunza devorată
E un obicei primit de la mamă, de la tată?
Oare-n clipa de avânt, cățărată pe-o cicoare,
Nu aspiră-nfrigurată, albă, aripă, să zboare?

Ce-a luat de la strămoși, cu ce-au uns a ei pleoapă,
Că de baștina-nverzită nu se rupe nici de-o șchioapă,
Poartă-n ea respectul mâinii, ce o trece în mătase
Sau a celei ce-i mângâie pânza pe care o coase?
Cu ce drag își face cruce către frunza ce-o-ntărește
Și fântânii cum se-nchină, când de sete-o măgulește?
Brr! Aș vrea s-o țin pe palmă fără coconul de fire,
Să-i privesc în ochi minuscul, să-nvăț oarbă dăruire…

Muză, câtă fericire, micului ștrengar splendoare,
Cu omida drăgălașă ce i-a-mplut ochi cu mirare!
Gândul se împotmolește între semne de-ntrebare,
Doamne, și-astă gingășie din Iubire, oare, moare?
Că iubește ce-i sublim nu s-atestă vreo-ndoială,
Căci alunecă pe corp, copleșindu-i val-sfială,
Cu, subtil, un foșnet dulce, firu’-i tors în pijamale…
Și mă face, ca nepotul, să pornesc în exclamare:

Ce dibaci, Doamne, cioplit-ai crisalida creatoare!

26 iulie 2018 Maria Botnaru

Sursă imagine: internet

Publicat în POEZIS | 1 comentariu

Versuri noi: Dacă nu mi-e dor

Dacă nu mi-e dor

E răscoală de suspine, se împleticește glasul
Și cuvinte, amar tivite, supărate își duc pasul,
Dinții se împlântă-n pâine, ca în mere pădurețe!
Și un mâine mi se-arată ca un zbor cu turbulențe

Dacă nu e dor în mine fruntea-n brazde e arată,
Gândurile mor din fașă, căci sămânța le-e deșartă,
Scrisului îi seacă sâmburi, iar condeiul, fără viață,
Spatele întoarce Muzei, refuzând aripi-dulceață.

Dacă nu e dor în mine, ierni îngheață ochii verii,
Câinesc, viforul îmi mușcă diminețile plăcerii,
Sângelui îi face diguri din calcar, pălit de brumă,
Iar amărăciunea pietrei toată-n fiere mi-o adună.

Melancolică, de boală, neiubirea își ia formă,
Într-o rană cât un hău sufletul mi se transformă
Și îl caută furtuni, ‘n grota-i lacrima să-și nască…
Dacă nu e dor, ce poate frumusețea femeiască?

Ca să măgulesc răscoală, baricade ard, reneg,
Scobesc măduva de os, sinceră, cu vers să-mi leg
Nervul secetei de dor, ce zvâcnește-a supărare,
Prin Cuvânt să-și mântuiască pietrele de împăcare…

Și mă ceartă verde crud, când își caută-n oglindă
Urmele de sărutări, ce mi-au fost, mai ieri, colindă…
Dezvinovățesc privirea, alungând dorul flămând,
Dar m-a priceput, șireata, ce ascunde ochi zâmbind…

24 iulie 2018 Maria Botnaru
Autor imagine: Abo Lawrence

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Tu, Soartă!

Tu, Soartă!

De ochiului ai dat, de izvor, o lacrimă-atât de flămândă,
Tu, Soartă, și gura i-o lasă, prin murmurul lin să te plângă,
Și cât neastâmpăr de zbor ai pus în aripa mea stângă,
Un cer îmi apleacă ușor, să-ncapă-alinarea-ți pe tângă…

Iar boțul de sare amară, lins hulpav de limba mea lungă
Din lipsă-a cuvântului-miere, ce-ntârzia să mi-o ungă,
Ți-l iert, că l-ai pus, greu butuc, la piciorul meu drept,
Să-nvăț, cum s-aleargă pe funia vieții la modul direct.

În clipa de-avânt, la maxim, de liniște, dă difuzoare,
Urechii tocirea ascute-o, să guste-armonii răpitoare
Și ochiului pune-i privire de vulturul tânăr, iscoditoare,
Să-nvețe discret, din fulger desculț, alergarea pe foaie.

Din ștreangul tăcerii, ce-și crește pe gâtu-mi un clește,
Deznoadă-i betonul ce-apasă cuvântul, când înflorește,
Căci nu pot să tac și urlu ca lupul flămând, ce sperie Luna,
Când ea mă inspiră și veche, și nouă, și-albastră, nebuna…

Nu, nu mă sperii, că urci peste suflet treptat împăcarea,
Dezdoaie-mi aripa, vreau, prin iubire, să-ți trec provocarea,
Împunge-mi cu briza rebelă călcâiul din sarea crispată
Și seacă blestemul în care icoana visării mi-a fost, uneori, îngropată.

22 iulie 2018 Maria Botnaru
Autor imagine (colaj): Abo Lawrence

Publicat în POEZIS | 2 comentarii

Versuri noi: Toiagul împlinirii

Toiagul împlinirii

Seara avansa spre miezul nopții,
Muza deznoda, de vers, proporții,
Potrivindu-i somnului cătușa,
Viselor, în roz, bara, rebelă, ușa,
Noaptea, înghițind și pomi, și case,
pe un tron fragil și ud urcase.

Ploaia, lăcrămând pe sticle-ncinse,
fruntea-n sângerări de dor cuprinse,
Tâmpla, legănând ninsori grăbite,
Sprijin căuta pe gânduri înflorite,
Despicând învălmășeala lumânării,
ruga mă urca pe scara împăcării.

Harnică, croia fusceii din cuvinte,
susținând aripa mea fierbinte,
Iar în capul scării aștepta Lumina
și-o Făptură ce-mi făcea cu mâna,
Ploaia îmi sfințea urcușul greu,
… stătea în față însuși Dumnezeu…

Fața albă radia a miez de pâine
și-o blândețe adunată din țărâne,
Înțelept, cu graiul cumpătat,
Brațul drept toiagul său mi-a dat,
Pe care-am citit mărețu-i scris:
„Sunt alături, suflete, și-n vis!”

Nu plânge anii ce-au îngălbenit,
albă, încrederea în omul ce-ai iubit.
Binele în fiecare suflet rostuiesc,
când greșește, nu pot să-l opresc
Și-l aștept la marginea răbdării,
să-și bea-n pace cupele iertării…

Din grija de părinte ți-e trimisă
lumina versului cu sete-aprinsă,
Toiag ce ruinează stânci de frică,
iar sufletu-ntristat spre bucurii ridică
peste regrete, mântuirea ți-e în scris”,
atât am auzit… pleoapele cortine au închis…

…și, zăpăcită, noaptea a căzut-n abis,
lumina m-a furat din brațele de vis,
Capu’-adormise gânduri ostoite
pe coala albă, cu poeme încolțite…
Pumnu’- încleșta în palmă, a mare drag,
Condeiul, lăsat de Dumnezeu, de împliniri, toiag…

21 iulie 2017 Maria Botnaru
Sursă imagine: imternet

Publicat în POEZIS | 2 comentarii