Versuri noi: Virusul tinereții

Virusul tinereții

Contaminată cu lumina versului, deplin,

cu al cuvântului lăstar, de împlinire,

în spasme, fierbere lăuntrică, declin,

un virus încurabil dă în mine prelungire.

 

 Acut și fără voie, în zori de zi, tocmește,

în trupul ce mai zace-n vise, zăpăcit,

atunci cu prima rază gândul sfredelește,

un larg de creier să-i deschid… pripit.

 

Își cațără în suflet plăcuta sa năpastă,

de nu-l multiplic, mi-l umple cu pustiu,

s-a-nfipt în cea de-a treisprezecea coastă,

neastâmpărat, un virus tineresc, zglobiu…

 

Încât se lingușește-a timpului cătușă,

cu soarta frunzei să mă lege de cărare…

Mă doare-n cot de ani ce bat la ușă,

fac virusului  loc destul… și  fug de vindecare.

 

De ce să mă îngrop în toamna unei frunze,

cum să mă plâng,  că viața scurtă-mi pare,

când mă acoperă aripa  bunei muze

cu unic, dulce chin,  de înălțare.

18 septembrie   2017    Maria Botnaru

Anunțuri
Publicat în POEZIS | 3 comentarii

Versuri noi: Cupa fericirii

Cupa fericirii

Ca alte toamne își va face datoria,

o cupă mare-mi va servi pe săturate,

nu doar va adia a chin melancolia,

destulă, știu, va fi în marea jumătate.

 

Cu gustul sec, visări neîmpăcate,

le va topi-n vârtej de consistență,

cu mustul strugurilor, diluate,

deliciu vor părea sau chintesență.

 

Din floarea de pelin, cu picătura,

răscoptul va turna pe amintiri,

voind a-mi parfuma înghițitura

sau a-ndulci un pic nedumeriri.

 

Și tot ce-am adunat cu al meu plâns,

toamna-mi va fierbe în cupa ogoirii,

cu ochii încă plini de-al verdelui surâs,

voi închina cu fast și cupa despărțirii.

 

Ș-apoi  să mă-nvelească-n zile ruginii,

cu ploi să-mi ciuruie-n regrete aspre firea…

Căci eu, cu vise noi, cioplite-n nopți de insomnii,

zâmbind, voi achita, și-acestei toamne,  datoria.

 

Ce este-o toamnă pe urcușul unei vieți,

decât o treaptă ce ne-o dă desăvârșirea,

chiar dacă-mi ruinează uneori cetăți,

cu gând senin, voi bea, din cupa ei, doar fericirea!

15 septembrie  2017       Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 9 comentarii

Versuri noi: Prin iubire

Prin iubire

Al toamnei suflu îmi rănește ochii,

în creier cuibărește gândul amorțirii,

pe murmur lin, ce îngânau, ieri, plopii,

azi  vântul risipește verva despărțirii.

 

În sprijin trist las tâmpla pe cărarea

ce lacrima o sapă-n plină alergare,

albastrul cerului îmi este evadarea

spre-a ta lumină, țărm de alinare.

 

Îzvorul tău, cu picătura de salvare,

în geruri este raza mea de soare,

la bucurii mi-e culme de-înălțare

și la singurătate –  aripă de visare.

 

Când toamna  mă condamnă la tăcere

și ochiului melancolia îi sporește,

adună-mi grabnic clipa de-nviere,

IUBIRE, doar prin tine sufletul  zidește.

12  septembrie  2017   Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 2 comentarii

Versuri noi: Suflet românesc

Suflet românesc

Răsucit, se toarce gândul, ca un fir fragil de ață,

un văratec cald ecou e a toamnei dimineață,

îndrăzneață, încă plină, raza prinde a topi,

 crudul verde, pe alocuri, cearcă-n iarbă-a se piti.

 

Stoluri se căznesc cocorii, își tărăgănează zborul,

ba de aripa ce nu-i gata, ba e îngrelat piciorul,

dar, de fapt, oricine știe, nici aripă, nici picior

nu-s de vină, zbor se-amână din regrete și din dor.

 

Cum să-și lase cuibușorul, ce-au clădit în primăvară,

unde-au prins tiuleie puii și-au zburătăcit în vară,

greu descheie-n cer albastru lungă-a zborului cărare

și, sfidând iar depărtarea, unghiuri își topesc în zare.

 

Gândul inima-mi ochește, ochiu-n urma lor îl scurg,

cum ar fi să-mi prind aripa și în lumea lor s-ajung,

să m-ascund în primăvara cu străinul ei popor

și pe-o creastă răsărită să-mi clădesc nou cuibușor.

 

Of! Răstorn din suflet piatra, versului să-i fac răzor,

Muzo, hai ascute dalta și cioplește-mi gând de zbor,

să nu mă desprind de ramul ce cu seva-i m-a umplut,

nici să nu mă rup de graiul românesc, ce m-a crescut.

 

Îmi  îngenunchez smerit miez de gând rătăcitor

și sărut cu el străbunul, românescul colț de-ogor.

De ce-ar fi să-mi arunc trupul într-un zbor chinuitor,

dacă sufletu’-mi rămâne, ca un scai, pe-sfânt ogor!

7 septembrie  2017            Maria Botnaru

Sursă imagine: Google.md

Publicat în POEZIS | 12 comentarii

Versuri noi: Complezența toamnei

Complezența toamnei

Despicat de-o rază pală, geamul își umbrește fața,

tulburat de-un timp ursuz, gândul își amână viața,

ieri potecile de vis  încrustau pe suflet jarul,

azi, cu dimineața-n gene, toamna-și scrie calendarul.

 

A  prins ochiul primul foșnet îngrelat de boarea rece

și al ierbii murmur sec, ce-a pornit să se închege,

i-a căzut pe umeri cerul,  ancorat de norii gri,

întristările-au pornit oaza verde a-i cosi…

 

Nu că i-am ținut eu hangul, a dat lacrimilor spor,

dintr-un vis cu floare-albastră,  verdele-i își toarce dor

și mă prind la harț cu toamna, dojenind melancolie,

și-l ascund de verva clipei într-un vers de poezie…

 

Cu belșug mă va momi, să uit clipa de frământ,

cu-auriu pân la povară și cu răbufniri de-argint

va cerca să dea mâhnirii noi nuanțe de senin,

chiar mă va porni la cântec, c-un pocal din noul vin.

 

Cu nimic n-o să-mi întoarcă nopțile ce mi-au copt visul,

nici cu arome delicate nu mi-ar mângâia surâsul,

doar dacă lungește nopții clipele, ce-n vers sfâșie,

îmi va ogoi-n ochi verde, ce-a mustit melancolie.

2 septembrie 2017    Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 4 comentarii

Versuri noi: Se crapă de nou anotimp

Se crapă de nou anotimp

Avalanșa zorilor

îi sfințește cu albul calea.

 

Universul

smulge din brațele nopții ziua,

înecând această văgăună de lume cu ea,

reușind a-i pune capac dintr-o fâșie de cer albastru

(celelalte culori nu mai prind în atingeri pupilele, ce-și scutură somnul).

Urarea-i „Doamne ajută!”

seamănă mai mult cu o bâiguială,

aruncată pe forfota zilei,

ce și-a declanșat sălbatic dansul,

sărind peste zăplazul obosit al verii…

 

Bună dimineața, toamnă!

clipește geana,

mirosind liniștea,

cu care ar vrea să se îmbrace.

 

Bună dimineața!

dau glas, harnice, culorile toamnei,

ce deja se spală-n chinuri la rădăcina firului de iarbă.

1 septembrie 2017    Maria Botnaru

Sursă imagine: google.md

Publicat în POEZIS | 11 comentarii

De ziua Limbii Române: Veșnic Graiul Românesc!

De ziua Limbii Române:

Veșnic Graiul Românesc!

O altă limbă-n lume,  mai dulce, nu găsesc,

Ce atât a miere-aduce, ca grai, unic, românesc.

 

Nu există  plin mai lin, ce încântă când rostesc,

Ca silabele ei moi, ce la inimă topesc.

 

A plăcere le mlădie, buzelor surâs croiește,

Altfel nici-că se rostește, altfel nici-că se șoptește.

 

Suav, melodiosul sunet, gândul, când mi-l rostuiește,

Cu senin îl împlinește și mândria-n mine crește.

 

Codrii verzi, Carpații-nalți și  câmpia ce îi leagă,

Au lumină, nalt și larg, doar cu româneasca dragă.

 

Sunt român și graiu-mi este românească armonie,

Inspirat de-nțelepciunea-i, cu ea sufletul meu scrie.

 

Să-nălțăm altar din limba ce comoară am primit,

Să-nflorească  Neamul care-i trupul-templu hărăzit.

 

Cât voi ține cer pe umăr și cât soarelui zâmbesc,

Mulțumescu-ți, Doamne drag, că mi-e graiul românesc!

 

Că ai grijă să se-nchege acest falnic colț de rai

Și mi-e casă România cu-al ei veșnic, unic grai!

30 august  2017     Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 8 comentarii