Versuri noi: Toiagul împlinirii

Toiagul împlinirii

Seara avansa spre miezul nopții,
Muza deznoda, de vers, proporții,
Potrivindu-i somnului cătușa,
Viselor, în roz, bara, rebelă, ușa,
Noaptea, înghițind și pomi, și case,
pe un tron fragil și ud urcase.

Ploaia, lăcrămând pe sticle-ncinse,
fruntea-n sângerări de dor cuprinse,
Tâmpla, legănând ninsori grăbite,
Sprijin căuta pe gânduri înflorite,
Despicând învălmășeala lumânării,
ruga mă urca pe scara împăcării.

Harnică, croia fusceii din cuvinte,
susținând aripa mea fierbinte,
Iar în capul scării aștepta Lumina
și-o Făptură ce-mi făcea cu mâna,
Ploaia îmi sfințea urcușul greu,
… stătea în față însuși Dumnezeu…

Fața albă radia a miez de pâine
și-o blândețe adunată din țărâne,
Înțelept, cu graiul cumpătat,
Brațul drept toiagul său mi-a dat,
Pe care-am citit mărețu-i scris:
„Sunt alături, suflete, și-n vis!”

Nu plânge anii ce-au îngălbenit,
albă, încrederea în omul ce-ai iubit.
Binele în fiecare suflet rostuiesc,
când greșește, nu pot să-l opresc
Și-l aștept la marginea răbdării,
să-și bea-n pace cupele iertării…

Din grija de părinte ți-e trimisă
lumina versului cu sete-aprinsă,
Toiag ce ruinează stânci de frică,
iar sufletu-ntristat spre bucurii ridică
peste regrete, mântuirea ți-e în scris”,
atât am auzit… pleoapele cortine au închis…

…și, zăpăcită, noaptea a căzut-n abis,
lumina m-a furat din brațele de vis,
Capu’-adormise gânduri ostoite
pe coala albă, cu poeme încolțite…
Pumnu’- încleșta în palmă, a mare drag,
Condeiul, lăsat de Dumnezeu, de împliniri, toiag…

21 iulie 2017 Maria Botnaru
Sursă imagine: imternet

Reclame
Publicat în POEZIS | 2 comentarii

Versuri noi: Din ce să-i tocmesc obloane?

Din ce să-i tocmesc obloane?

Fotografia postată de Maria Botnaru.

Cerul s-a-nvelit cu, mov, obloane,
Pedepsind al soarelui păcat,
Ce a slobozit a arșiței ardoare
Peste-al florii, zel descătușat,

Însă nu mi-a înnorat, de foaie, rânduri,
Mov mustos ce-n ochi mi s-a urcat,
A pășit cu dreptul vara printre gânduri,
Când potop de asfințit a inundat,

Mi-a lăsat răbdarea verde ramul,
Frunzei, murmurul ei lin am învățat,
Ce pe împlinire-mi picură cu dramul
Un curaj al fericirii, însetat…

Doar o tîngă veche-mi dă târcoale,
Rupând sufletului pactul cu-nserarea,
Din ce, oare, să-i tocmesc și lui obloane,
Când se năpustește peste el însingurarea?
18 iulie 2018 Maria Botnaru
Sursă imagine: internet

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Clinchetul chemării

Clinchetul chemării

 

 

 

 

 

 

 

Încerc să potrivesc
acestei dimineți cerceii
azurii ca cerul
masivi ca dorul de tine
neastâmpărați ca visele

răgușită
după cupa de rouă rece
sorbită cu poftă
ciocârlia-și solește ifosul
umplând cu solo
jocul între „da” și „nu”

cerceii pornesc dansul,
alternând pasul de vals
al viselor
cu poziția de drepți
a crucii de gânduri…

doar îndrăzneață
furtuna inspirației
poate sfărma monotonia
simfoniei de marți
cu cerceii ei jucăuși

menirea dimineții
e să potrivească
perfect podoaba
sufletului
ce așteaptă
clinchetul chemării…
17 iulie 2018 Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

În binecuvântări mă-nclin!

În binecuvântări mă-nclin!

(fiului Petru)

Hai, clipo, pune-ți straiul de splendoare

Și măgulește ochiului extazul necuprins,

Tu, inimă de mamă, sărută fruntea visătoare

a fiului, ce-n înflorire, trei decenii a învins…

 

Cioplește- i viitorul din răsărit de soare,

Cu azuriu perfect să-i fie gândul împlinit,

Cu mult noroc, din cel ales și  mare,

Fă-i cerul gurii înțelept de aurit!

 

Îl du pe calea vieții-n bucurii destul pavată,

Din palma sorții să-și bea mana peste plin,

Iubita sa, în veci, de suflet, fie-i nestemată,

În binecuvântări, cu lung de drum, mă-nclin.

 

Nu-mi ninge uneori neliniști reci în plete

Și îndoieli ce-mi torc pe fuse dor năuc,

Nici gelozii, ce-ar rupe sufletu-n regrete,

Că mă va da zălog pe zâmbetul de prunc.

 

Căci mi-e atâta vară lângă el și bine,

Când o sătulă pace-mi înflorește-n ram,

Când ciugulesc din albă, a fericirii pâine

Și-i mulțumesc lui Dumnezeu că-l am!

 

Hai, timpule, îmbracă clipa azi în cântec de lăută,

Erupe ochiului un verde, de suspin ne-atins,

Tu, inimă de mamă, triumfă încrezută

Și mândră fii de urma ce-n Fiul tău s-a scris!

 

14 iulie 2018          Maria Botnaru

Publicat în DEDICAŢII POETICE, POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Darul de noroc

Darul de noroc

Divin seninul astăzi deschide largă ușa,
Magnifică, în ochi își oglindește marea,
Își sapă în adânc de gând confuz cărarea,
Văratică, melancoliei spulberă cătușa.

Cu magma împlinirii erupe în magia dezrobirii
De somnul indolenței, ce împietrește vene,
Încarcă bateria inimii cu fragede poeme,
Pe care Sufletul își sprijină toiagul Fericirii.

Cu verde must îmbată, chipeș, fir de busuioc
Și umple cu parfum al verii sân de floare,
Înnebunește orice-aripă cu-naltă delectare…
E ziua-n care sporul îmi este darul de noroc…

Rostogolește-mi, dragă zi, minuta-n larg de pas,
Pe ram de vers, din fașă muguri dezgolește,
Nu-l stăvili, cât Sufletul în urmă se zidește
Cu gând senin, pe infinitul care i-a rămas…

6 iulie 2018 Maria BOTNARU
Sursă imagine: inernet

Publicat în POEZIS | 3 comentarii

Versuri noi: Și totuși ploaia greșește

Și totuși ploaia greșește

Picături răscoapte toarnă din gri moale… lunecând
peste-a geamului trezire, sticlei ochii adumbrind.
Dor pitit între suplicii, mi-l dezleagă a tortura,
Și în marea de uitare valuri cearcă-a dezgropa…

Pânze de-amintiri desface, clipelor vâsle tivește
Și regretele din valuri cu speranțe măgulește,
Iar, jelind bătătorite așteptări, cu norul plânge,
Doar va alina furtuna ce-n bucăți sufletul frânge.

Îl orbesc cu vraf de poze, mărturie de iubire,
Dar îmi umple gol de tine cu a ploii răscolire,
Evadarea și-o răstoarnă spre amintirile din vară,
Când pluteam spre fericirea (cine-ar fi crezut?) amară…

Doar cu ancora de vers stăvilesc rostogolire,
Umplu vârf iar călimara cu plămăzi-despăgubire,
Măgulit, îmi bea cerneala… pe-o frântură ațipește…
Ploaia îngână: „nu-i dor veșnic…” obosită, știu, greșește…

7 iulie 2018 Maria Botnaru

Sursă imagine: Internet

Publicat în POEZIS | 3 comentarii

In memoriam: EMINESCU – Etern de Înalt CUVÂNT

EMINESCU – Etern de Înalt CUVÂNT

Aromele de tei răsfir pe foaie, să mă înclin cu versu’
În calea razei ce-o cobori din cer, Mărite Eminescu,
Inapt… și timpul ocolește lumina ei ocrotitoare,
Nici nu-i putere ce-ar slăbi mândria Neamului ce-o are.

Martirisit de-obscuritate pe crucea vremilor ingrate,
Încredințatu-ne-ai Cuvântul, să umplem visele deșarte,
Hrănind cu el vii năzuințe, când ni se ia și trai, și parte…
Ca un Luceafăr, veșnicind, ne îndrumezi de peste moarte…

Revino-n vers pulsând a dor și ne învață a simți,
De adevăr, tribun auster călăuzește-a-Ne-întregi,
Veghează-ne, ca pe pământ, prin lacrima de netăcere,
Etern, Înaltu-ți din Cuvânt ni-e scut de luptă și putere…

Păduri de tei, cu-arome caste, îți poleiesc urmele-n aur,
Tractatele-ți, cu limbi de clopot, ne umplu marele tezaur,
Din muntele de vers perfect clipa mea soarbe larg avânt…
Știu, e român cel ce iubește al tău, Etern de-Înalt, Cuvânt!

15 iunie 2018 Maria Botnaru

Sursă imagine: internet

Publicat în POEZIS | 1 comentariu