Versuri noi: Prelegerea toamnei

Prelegerea toamnei

O, toamnă, cum știi ochiul a seduce

Cu flori ce au trecut de recele chemări 

Și au pornit prin timp a readuce

A doua înflorire… peste așteptări.

 

Și cum trezești în noi a dorului căldură,

Chemându-ne pe alei, bătătorite-n doi,

Când braț la braț, îngemănați într-o făptură,

Nici vântului nu-i scurgi suflarea între noi.

 

Lipești de suflet ochii largi de frunză,

Cu vise cerci a ogoi melancolii în noi

Și ne îngropi în  dimineți cu liniște ursuză,

De zbuciumul ce vrei a-l stăvili cu ploi.

 

Îmi place miezul tău de-nțelepciune,

Dai soarelui răgaz destul a încălzi,

Tai sufletului spor de-amărăciune

Și ca pe-o floare-l mâni spre a iubi…

 

Și prețu-i de nimic, să-ți ascultăm prelegeri,

Căci timpu-i fără timp, ne aparțin alegeri…

Înalță-ne din griji, plină de vis, aripa

Și, binecuvântată, ne-ține-n zbor nou clipa…

 

 

… Cu noi splendori se-mbracă ochii dimineața,

Ce toamnă specială mi-a dedicat iar viața!  

21 octombrie 2017    Maria Botnaru

Sursă imagine – google.com

Anunțuri
Publicat în POEZIS | 6 comentarii

Versuri noi: Rugă de mulțumire

Rugă de mulțumire

Plouă… picătura cade-n genunchi, cu rugile-n micii săi pumni

lovește în visul ce-animă tăciuni, să stingă văpăii mănunchi,

săgeată mi-e gândul, iese din frâu, renaște tomnatic trecut,

pe ochiul din vis desfăcut,  drag, curge-al luminii pârâu.

 

Pornită pe șoaptele-i dulci să mă dau, în dor surghiunită,

pe crucea de timp răstignită, fântâna de lacrimi  o beau

cu luna tăcută, ce ascunde sub lacăt de nori raza-i  udă,

când iar amintiri mă inundă, cât umbre de noi se sărută.

 

Tu, soare în viața mea ternă, aripă veniși-a-mi susține

și-a-mi  umple gol de suspine cu alb din iubirea eternă,

ai fost și vei fi un senin, ce-n mine lumină-a crescut,

din dorul de tine-am născut iubirea zidită pe chin…

 

În versul de cord dăltuit las sufletul meu mântuit

și visul ți-l dau cotropit, să știi că atât te-am iubit,

căci  peste lumini, ce-ai pornit, destulul a fost împlinit

din trupul de gând fericit, ce-n sângele meu a rodit…

 

La geam ploaia-mi toarce descântul pe resemnată trăire,

pe rânduri ce-a scurs amorțire, lumina-ți grăbește cuvântul,

poemul  se naște senin, zorile-i taie cordon de-mplinire,

luminii de tine,  în rugă de mulțumire, cu ploaia mă-nclin…

7 noiembrie 2017    Maria Botnaru

sursă imagine:www.google.com

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Noiembrie cu dor

Noiembrie cu dor

Senin mereu în al meu gând, deși în suflet port furtuna

Și lacrima își sapă-ntruna izvor cu ce să te mai plâng,

Un munte și-a crescut tăcerea, să mă ascund de a ta umbră,

Când sărutări în mine umblă și mă îneacă cu plăcerea…

 

De frunză ochiul îmi lipesc și toamnei scriu fidel supliciu

Și-o rog să-ți dea acest indiciu, că nu te uit,  că te iubesc…

Mai vântur iar nebune picuri, ce au săpat până la os

durerii locul  nemilos… fără de rost,  niște nimicuri!

 

Degeaba toamna orchestrează vioara ploii să mă-ncânte,

cu naiul vântul să descânte… noiembrie cu dor veghează…

Azi împletesc cu el cuvântul,  o torță tu ce mi-ai aprins,

cu flacăra-i de nedescris… rebelă-o las… a-mi zmulge gândul

din rănile ce s-au prelins…

1 noiembrie 2017       Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 9 comentarii

Versuri noi: Melancolie

Melancolie 

Cu pasul lent, ca o stafie,  atentă prada și-o ochește,

Să-mplânte-amarul  nepăsării în ochiul care mai sclipește,

Apoi să-și afle loc pe buze, în zâmbet palid să le coase

Și-o apatie s-o prelingă din creier până-n miez de oase.

 

Fără să crezi, te dai tăcerii, singurătății cazi în plasă

Și stai mai des cu ea alături, când Luna plinul și-l revarsă,

 Zâmbești arar și nu simți brațul, cărui îi pasă că ești trează,

Nici bănuieși că ea-i de vină, când insomnia te-nrămează…

 

Exterminată de suplicii, m-a cucerit de-atâtea ori,

Hălăduiam prin vise goale până la revărsat de zori,

Dar i-am găsit  o strună slabă, ca și câlcâiul lui Ahile

Și-am înțepat-o, Doamne ajută, cu lungi săgeți de poezie…

 

Azi toamna clipa o cioplește…  te vreau un pic melancolie,

Te chem, revino să-mi faci timpul izvor de nouă poezie

Și stai cu mine. până zorii vor prinde mâna mea-n cătușă,

Dar nu în suflet cuibărită… ci ca stafia…  după ușă…

31 octombrie  2017                  Maria Botnaru

Sursă imagine: Google.com

Publicat în POEZIS | 2 comentarii

Versuri noi: Aripă…

Aripă…

Zidire-a toamnei  cu aripă însetată,

călită-n ierni, cu geruri spulberată,

cu-a mărului petală-n suflet prefirată

și-n verde ochi cu vara ancorată…

 

Aripa ei, de doruri grele sfârtecată,

de  prunci reanimată, vindecată,

de Muză auzită, susținută, împlinită

și prin iubre întregită, rezidită,

 

Cuvântu’-a despuiat-o de poveri,

i-a dat vâslirea către albe zări,

căci, risipită, s-a pierdut în dăruire  

și în iertare a atins desăvârșire…

 

E șoapta ei din rana sângelui trudit,

visarea ei este un cer nemărginit,

cu rodul  insomniei, ca toiag fericit,

 aripă de femeie, mântuită-n cuvânt.

30  octombrie 2017   Maria Botnaru

Sursă imagine: Google.com

Publicat în POEZIS | 4 comentarii

Versuri noi: La datorie!

La datorie!

Ți-e pasul magistral cu clipa moleculă,

Ireversibil talpa mi-o arunci  pe brânci,

Ieri dinți de lapte înmugureau în gură,

Pe carii de-amintiri azi plombe tai din stânci.

 

Toamnatice, căldurii  pui lacăte la gură,

Sahara o întinzi pe-a nopții neagră buză

Și îmi dezdoi aripa doar pentru o frântură,

Când visul își destinde senină a sa pânză.

 

Și totuși mă ridici, din plumb croiești manta,

Cu lacrima de rouă-mi strecori anestezie,

Ca armă prinzi cuvântul de, arsă, limba mea:

Sunt iar soldatul tău, prezent la datorie!

 

Nu mă ținti, viață,-n săgeți melancolie,

Carpații  duc pe umeri zăpezi, dar și tărie!

29 octombrie 2017       Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: e clipa urmă…

e clipa urmă…

Mai ieri? O, da, e clipa urmă,

cosița galbenă-o-mpletește…

pe care acum, o caldă brumă,

cu grijă, palma netezește.

 

Cu pas de ciută, răzvrătită,

cu aripi de înger zăpăcit,

ca o săgeată  rău ochită,

un tunet, fulger mic zidit.

 

Cu talpa condamna ciulinii

la răstigniri prin sângerări,

dar cui păsa de așa suplicii,

când râpele nășteau plăceri…

 

Lumină sfântă de colindă,

pe unde, dulci, ați mas visări,

mă-ntreabă vesela oglindă:

unde-i minunea cea de ieri?

 

… în verde ochiul mai mustește,

scântei pe bolta-i rumenesc,

în pup leg buze… ștrengărește,

și timpului trecut zâmbesc…

 

… azi sfârâie sub talpă clipa,

distinde nărăvașă struna,

cu lanț de vise-mi leg aripa,

chiar dacă suflă-n ceafă bruma…

28 octombrie 2017   Maria Botnaru

sursă imagine: google.com

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu