Versuri noi: Mântuire

Mântuire

Și-a crăpat pământul fața, firul ierbii plânge des,

ce fierbinte-i dimineața,  n-am puteri să răcoresc.

La un colț de lume-înecuri, noi pornim să ofilim,

Nu e trai nici lor, nici nouă, dar toți, Doamne, te iubim.

 

Neînduplecat e stresul, cădem pradă supărării,

rar încrederea în bine crește aripa salvării,

greu ne este-a înțelege, de ce nu zidești și-n noi,

unde ai ascuns, Părinte,  bunătatea unei ploi?

 

Unde-s arșiți moderate, mângâierile de humă

și-a bulbucilor săruturi din ploița caldă, bună,

răcorindu-i gliei pieptul, să rodească cu iubire,

să-și înalțe pomul fruntea, făurind la omenire.

 

… este foc de iad, cu milă, pleacă-ți fața și spre noi,

C-o minune  înțeleaptă mântuiește-ne prin ploi…

11 august  2017    Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Femeie dintotdeauna

Femeie dintotdeauna

Femeia care dă viață e mereu cu fața spre cer,

fericirea niciodată nu-i înclină fruntea.

Cea care cerșește iubire se târâie în genunchi,

privată de dreptul de-a privi direct în ochi.

Femeia care minte  are cerul gurii negru,

țesând cuvinte din bezna sufletească.

Cea care trădează e cu ochii închiși,

să nu-și vadă rănile ce o așteaptă.

 Cea care fură iubirea

este cu fruntea plecată spre pământ,

lacrimile  victimelor sunt mai grele decât plăcerile.

 

Femeia fericită e cu capul în nori,

cu dreptul la prelungire,

nevoită a-ți accepta minciuna,

ispitită a-și  închide ochii

și, de multe ori, condamnată

a-și pleaca fruntea spre pământ,

dar  îngenunchiată – niciodată!

Gingași, genunchii ei au o altă,

sfântă menire…

a susține glezna suplă,

înrămată de pantoful elegant,

alături de cel mai minunat bărbat din lume.

5 august  2017      Maria Botnaru

Sursa imaginii – google.md

Publicat în POEZIS | Lasă un comentariu

Versuri noi: Nicicând pustiul nu va năvăli

Nicicând pustiul nu va năvăli

Pustie inima nu am purtat-o niciodată,

în ea deșertul  n-a dormit nici-un minut,

dintotdeauna de iubire îmbelșugată,

în ea un soare plin a încăput.

 

Nici răutatea n-a-mpânzit vreun colț,

a tot iertat și-a înțeles pe toți,

a ajutat atât cât a putut și-a vrut,

închisă-a ei lumină n-am ținut.

 

Când au bătut la ușa ei trădarea și durerea,

sub grele lacrimi și-a ascuns tăcerea

și a supraviețuit, și a visat, și a luptat,

dar a ținut deschis hotarul ruinat.

 

Însuflețită și-a croit din bucurii

bucata sa, umplută ochi cu glasuri de  copii,

chiar dacă-au mas și împovărările rodite,

aceste daruri de iubire sunt neasemuite.

 

S-au cuibărit din ani în oaza-i înflorită

doar visele senine, ce-o fac, de viață, îndrăgostită

și sigură, pustiul niciodată nu va năvăli

          cât, necondiționat,

 va dărui, va mângâia, va ocroti și va iubi. 

3 august 2017  Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 2 comentarii

Versuri noi: Melancolia prezentului

Melancolia prezentului

Mediatice bombe pe-al  somnului miez se răzbună,

În pacea din creerul meu noi frici  se adună,

Iar sângele-ngheață, în suflet durere-i destulă

în vara ce trece, de-al soarelui jar nesătulă.

 

De tineri mor oameni și nimeni nu-și scrie păcate…

De ce, oare, omul încearcă să treacă prin toate,

Prin crize de nervi, de vis, de elan, de iubire?

O criză de minte lucidă a pus pe Pământ stăpânire!

 

 

Odioase conflicte, ce scot în vileag nerozia,

Dau clipei confuz și nu o plăcere-a croi poezia…

Sălcie-i la gust cafeaua, ce-n aer aromă revarsă

Și ziua, ce geana abia și-o desface, mi-aduce neșansă.

 

 

Deștepții-l botează (o fi!) un veac al trezirii de sine

Sau o nebunie totală, ce-n  ghearele-i aspre ne ține.

C-un vis  universul, discret, mi-a șoptit la ureche:

În august perseidele da-vor în ploi… păzea, fii de veghe!

 

Pe unde se-ascunde  norocul… de ce au muțit și profeții?

Ei, voi, înțelepții, ieșiți la lumină… cu lacrimi scriu versul poeții

Și nu le rămâne, decât alinarea din gânduri senine:

De treci printr-un greu, e semn că te-așteaptă mult bine…

2 august 2017       Maria Botnaru

Sursă imagine – google.md

Publicat în POEZIS | 4 comentarii

Versuri noi: Și visăm al tău sfârșit…

Și visăm al tău sfârșit…

Cine oare înțelege, vară, a ta aspră lege,

când fierbi apa din fântână și coci ochiul de țărână,

nici de firul cel de iarbă nu ai milă, nu ai treabă,

și-n petala aromată strivești sufletul pe dată,

ce ți-i c-a trudit sămânța și în frig cu sârguința,

nu mai cruți a ei candoare și nici lacrima de floare.

 

Pleacă, vară călătoare, vedea-te-aș topită-n zare

și plecată-n amintire, să uităm de-a ta-nrobire!

Pentru nemiloasa-ți fire, cere-ți-vom despăgubire,

să nu mai fim supărați, sufocați și încruntați,

să ne lași nevătămate roadele îmbelșugate,

strugurii să împlinești, merele să îndulcești…

 

Poate-ți vom ierta atunci neplăcerile ce-aduci

și cu fapta-ți cumpătată vei scăpa neblestemată,

c-ai fiert apa în fântână și-ai copt ochiul de țărână,

ierbii verde-ai estompat, florii roua ai secat,

de la om și pân la pom semănat-ai ghinion,

încât ne-ai cam răvășit și visăm al tău sfârșit…

28 iulie 2017    Maria Botnaru

imagine: internet

Publicat în POEZIS | 4 comentarii

Versuri noi: Un timp al luminii plenare

Un timp al luminii plenare

Cu ciripit de păsări răsfățată, copilăria mă recheamă uneori,
Cu a cireșului amară șoaptă, adolescența mă trezeşte-n zori,
Cu prunci în poală şi cu stelele grăbite, al tinereții regretat parfum,
Mă hărțuiesc în nopți, neogoite, vii amintiri ce nu se trec în scrum.

Acum vâltoarea vieții este domolită, fără iluzii, doar cu bucurii,
Nici răsăritul nu se mai agită cu dimineți ce botezam pustii,
Azi nepoțeii gândul îmi frământă, alintul lor deșteaptă poezii,
Abia acum, desferecate, cântă și dau în pârg visările-aurii.

Mănoasă, inocența lor vrăjește și viața poartă sensul ei, plenar,
Un timp, când inspirația rodește dintr-o iubire absolută – har,
Un timp în care ochiul nu clipeşte din lăcomia de a se satura,
Un timp în care sufletul primeşte, ce, necondiționat, a dăruit cândva.

E timpul, când privirea se topește și sufletului dă elanul neștiut,
În care clipa pasul domolește, căci o lumină nesecată m-a umplut,

Încât aș lumina pe fiecare:  miracolul, ce Domnul a zidit,                     e pruncul ce-ți zâmbește fericit, când cerul ți se pare prăbușit…

De când m-ai binecuvântat, Părinte, cu rangul de „bunica mea iubită”,

De zile fără cântec am uitat și-s plină de aripă… împlinită!

25 iulie 2017  Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 8 comentarii

Versuri noi: Decelușul meu isteț

Deceluşul meu isteț


–  De ce luna visătoare numai noaptea ne priveşte,
De ce soarele, în geruri, nu îngheață, nu răceşte,
De ce ochii au pupile, de ce mâna oboseşte
Şi-un copil fără desene, vai, ce mult se plictiseşte?

De ce ziua ne trezeşte, de ce geamul abureşte,
De ce noaptea vine visul şi sub gene se opreşte,
Cum te crește o ciorbiță, ce-n amiază se găteşte,
De ce nu o ciocolată, ce-n scuteală se serveşte?

De ce, sigură, ghetuța spre bâltoacă se grăbeşte
Şi-o înghețată dulce, mare… aşa iute se topeşte,
De ce mami îmi zâmbeşte, când în brațele-i mă urc,
De ce tati nu-nțelege, că prin scâncet îl educ?

De ce, oare, atât durează pân’  matur o să ajung,
Dulciuri s-am pe săturate, jucării – peste belşug,
De ce toți în gura mare mă îndeamnă, ca pe-un pom,
„Să creşti mare!”, pentru-aceasta e nevoie mult să dorm?

Uneori, tu, bună dragă, îmi tot spui să am răbdare,
Minunată-mi pare viața, când te faci cu totul mare.
– Da, copile minunată, plină-ar fi de bucurii,
Dacă n-ar uita maturii că au fost cândva copii

Şi-ar zâmbi pe săturate unul altuia abil,
Şi ar crede doar în bine, cum o face un copil,
Dacă s-ar trezi cu zorii, radiind a fericire
Și-ar țipa ca tine-adesea: Mulțumesc pentru iubire!

22 iulie 2017    Maria Botnaru

Publicat în POEZIS | 11 comentarii