File de jurnal: Pe ce am schimbat plăcinta mamei?

 Pe ce am schimbat plăcinta mamei?

imensitatea iubirii cu Maria Botnaru

Ziua s-a scurs ca apa printre degete, dejunul a rătăcit pe undeva, astfel cu prânzul împreună m-au prins la aceeași masă.  Ciudat lucru, că nici nu le poftisem eu să ia loc, vroiam doar să-mi  umezesc straturile de gânduri, ce se sufocau deja din arșița neîndurătoare a creierului, care m-a prăvălit ntr-un ocean de arome ale unei pizzerii.

Înțelept, timpul a ținut pașii mei străini de acest imperiu gastric, dar, odată saturat de un „izvor al minunilor”, creierul a urlat cu gura unui lup flămând: „O bucățică de pizză!!!!!!!!!!!!!!!”

Chinul așteptării, convulsiv, făcea loc în deșertul stomacului și înghițeam în sec fiecare val de aromă coaptă. Cele douăzeci de minunte mi s-au părut un infinit, dar o muzică lentă îmi ținea de urât, căci la ora de vârf a zilei în orășelul, de unde aproape o jumătate din populație a emigrat, slavă domnului maroritatea de neamul moscălesc, poți să te bucuri de o deservire pe cinste și rapidă.

O domnișoară cu o coamă roșcată, ce balansa dreapta-stânga la fiecare mișcare a stăpânei, plutea dibaci cu tava, pe care aburea o minune  coaptă, de-a lungul sălii. Ca un copil nerăbdător, îi număram pașii. Amețită de foame, am înhățat cuțitul și furculița, aduse odată cu sticla de apă plată, dar… un fir de păr roșcat, încolăcit ca un șarpe, pe câmpul aburind al pizzei, mă făcu sătulă pe dată.

Cuțitul atârnă de-asupra feliei, ca sabia lui Domocle, furculița încleștă mâna stângă, gata de-a arunca prima bucățică în hăul flămând.

Apa înghițită, ca o vână de izvor nedesfundată, porni spre cerul gurii, cu intenție nesănătoasă… Fără cuvinte, am îndreptat arătătorul spre șarpele triumfător… Am pus banii pentru apă pe masă,  mi-am ordonat ideile, abătute din cale și am ieșit.

 Mi-am dus pașii cât mai departe de imperiul cu arome de păr roșcat, atât de adorat de o lume întreagă.

Ajunsă acasă cu pofta de lup neîmpăcată, mi-am făcut două plăcințele brânzoase, cum numai mama a știut a mă învăța și pe care nepoțelul meu, la doi ani, le răsucește pe toate părțile – înțelepciunea copilului – pentru a le descoperi vreun neajuns, ca apoi să muște doar un colțișor, pentru a-i aprecia și calitatea.

În timp ce le înfulecam,  mi se părea că n-am mai mâncat plăcintă de când m-a făcut mama,  gândul mă sfredelea: Cine, oare, ne-a împânzit țara cu toate „deliciile” lumii, când avem o bucătărie națională, pe care multe popoare nici n-au visat-o? De ce mai des ne împiedicăm de atâtea pizzerii, care au apărut ca ciupercile după ploaie, decât de localuri cu bucatele ce ne-au crescut de mici? În Italia nu veți întâlni nici o plăcintărie, pe când noi am împânzit și sat, și oraș cu pizza lor, care nici pe departe nu concurează cu plăcinta românească cu brânză, cu varză, cu cartof! Nu, eu nu schimb plăcinta mamei pe toare pizzele lor, luate mpreună! Așa suntem noi, ușor manipulați de tot noul, chiar dacă e schump și n-aș mai zice, că e mai gustos… și mult mai sănătos!

 Încă o zi, ca multe altele, s-a scurs ca apa printre degete…  doar micul incident, „nevinovat”desigur,  mi-a dat un imbold s-o imortalizez prin cuvânt, că nici prin cap să-mi dea din ce mă va inspira azi muza:

Cu arome despletite, prin  mirezme-atrăgătoare,

Viața îți aduce-n cale și dilemă, și ispită,

Nu te-ncrede în sclipire, savurându-i val de boare!

Chiar de e mirositoare, nici-o șansă-a fi plăcintă!

Seara să Vă fie de poveste!

22 iunie 2016  Maria Botnaru

Acest articol a fost publicat în GÂNDURI RĂZLEŢE sau JURNAL, VERDE-N OCHI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la File de jurnal: Pe ce am schimbat plăcinta mamei?

  1. Cucerescu nina zice:

    si totus Pizza e Pizza si e foarte gustoasa………….o zic din suflet ca placinta are gustul si farmecul Placintei- dar-Pizza e recunoscuta in toata Lumea

    • Despre gusturi și culori nu se discută! Pizza e plăcinta leneșilor, ai întins foaia, ai înșirat pe ea ce-a fost sub mână… și la cuptor, pentru simplitatea ei e recunoscută în lumea întreagă. Dar încearcă și întinde o foaie de aluat până la finețea foiței de țigară, pune umplutura adevărată… și vei vedea ce mamă de plăcintă vei obține! Nu, doamnă Nina, nu poate pizza concura cu plăcințica românească! Vă mulțumesc pentru vizită și comentariu! Cu toate gândurile bune!

  2. Nautilus zice:

    Bucătăria românească are două fețe: la unii (mai ales Banat, Ardeal, Moldova) gătitul e o incantație prelungă; la alții (Oltenia, Muntenia) totul e parcă mai în pripă, mai brusc. Fețele sunt ale aceleiași monede 🙂

    • Mulțumesc mult pentru vizită și gânduri frumoase! Plăcinta gustoasă, ca toate lucrurile geniale, trebuie să fie cât mai simplă și cu destulă „umplutură”, ca să nu mănânci numai aluat, dar să exprime gustul cuvenit. Azi cu timpul e mai problematic, de asta le mâncăm rar. Problema este că pizza le-a cam umbrit. Dar sănătate să fie, că de foame nu murim! Cu prețuire!

  3. anytza zice:

    Buna dimineata!

    Eu sunt munteanca dar imi place sa gatesc ,iar placinta ca la mama acasa o ador cea de branza si mere ,dar nu este ca cea scoasa din cuptor ca la tara ,acel cuptor afara pe jar ,nu mai stiu cum se numea sau painea calda ,mmmmmm….. erau o minnatie

  4. Rhea zice:

    Neața bună! Subscriu!
    Dincolo de simplitatea ei, pizza nu ascunde nicio filozofie. Nicio pasiune. Nicio dăruire. Dar placitaaaaaaaa, ea creste, se indulceste si se mănâncă cu mare dăruire!
    Pizza – placinta, scor final 0 – 1! 😛

  5. doar verde zice:

    Nici eu nu schimb!

  6. munteanioan zice:

    Reblogged this on Cronopedia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.