VERSURI NOI: VICLENIA OMENEASCĂ

VICLENIA OMENEASCĂ

Se-ndeasă azi coroana-ți pe-a mea frunte,

A vulturului, fruntea, Isuse, cere munte,

Aripa mi se-apleacă,  otrava  zboru-i spurcă

Și spinii-n lăcomie vor inima să-mpungă.

 

Își drege glas de mierlă, cel care viclenește,

Azi focului dau pradă iznoava ce-o rostește,

Colaci răsplămădiți din miere –  mătrăgună,

Cum  de nu-și mușcă limba cei de urzesc minciună?

 

Năravu-l face lup…  postitu-i curățire,

De suflet înflorire, de trup e primenire,

Cum colții sunt de fiară, nu foame-i e să muște,

Cum arma nu-i lăută, nu cântec vrea, să-mpuște!

 

Pe toți  ne ocrotește, pământul ne îndură,

Când înțelepții tac,  viclenii au doar gură!

Lor asta li s-a dat,  li-i strălucită nimbă,

Omul mai are creier, iar ei –  doar trup și  limbă.

 

Lungă, strâmbă, și sporește!, pe ici colo înflorește,

Cu dulci zâmbete spoiește, vrei nu vrei, te păcălește!

Știu, ați întâlnit cu mia, și-ați aflat ce-i viclenia,

Acest viciu – meseria, cot la cot e cu hoția!

3 iunie  2016          Maria Botnaru

Publicitate