VERSURI NOI: MATERNĂ

M A T E R N Ă

(in memoriam)

Devreme ai scurs, măicuţă, suflarea-n ţărână
Şi trist, după tine, izvoru’a secat din fântână,
Nici n-am reuşit să-ți umplem cănuţa uscată,
Ce-ai tot aşteptat-o la praşă cu gura’nsetată.

Şi-atât ne rugai să-ţi aducem nepoţii în poală,
Plângeai după ei cu dorul trecut într-o boală,
De timp măcinaţi, savuram vocea tânără şi visătoare,
Speram că maternul e-n pază de cer şi nu moare.

Şi uite nu eşti… o ceaţă domneşte-n cămară,
Lumina din verdele ochi e lampa ce arde în seară,
Doar macul, de mâna-ţi ales pe lăicerul din „casa mare”,
Fidel, păstrează un roşu aprins din focul de floare.

O lacrimă grea se prelinge pe poza cu tine,
Nostalgic, blândeţea fierbinte pluteşte spre mine,
Din zâmbet sfios, abia desfăcut, pe buzele fine,
Curg şoapte-înţelepte, lăsate ca dar în greul de mâine…

… Dă troscotu’n floare, e scaiul stăpân pe grădină,
Cu lama-n rugină, o sapă visează căldura-ţi de mână…
Uimit, nepoţelul mângâie portretul cu ochii de zână:
„Bunico, şi-n ochii mămicăi luceşte acelaşi smarald de lumină…”

28 iunie 2014 Maria Botnaru