VERSURI NOI: ZÂMBET DE PRUNC

ZÂMBET DE PRUNC

(primului meu nepoțel)

Te pleci cu soarele pe fruntea nedormită,

Seninul din privirea lui – culoarea ta iubită,

De insomnii te macină cu-a somnului ispită,

Ca pasărea adormi pe-o creangă ghemuită.  

 

Întinse-aripile sunt scut de apărare,

Sub ele lacrima usucă-a sa cărare,

În umbra lor e siguranţă şi căldură,

E mângâierea lor lipsită de măsură.

 

 

Şi plină de credinţă brăzdezi cărări divine,

Cu „tatăl nostru” – începi orice pornire,

Banală rugăcine, ceri păsul împlinit,

Pe buzele de prunc vrei zâmbetul rodit.  

 

Şi nu ai saţ, când pe guriţa, ca o bombonică,

Un muguraş, surâs fragil se înfiripă,

Iar când în hohot lin un clopoţel s-agită,

Supraputere-i gingăşia neasemuită.  

 

Contează-averea multă? Din fum ai adunat!

Ce-i  pragul ştiinţific pe care l-ai călcat?

Doar zâmbet larg, de prunc, pe faţa fericită,

Este victoria ce merită cu râvnă dobândită…  

 

Mă-închin întru cântare mămicii nedormite,

Ca cearcănele ei să fie cu iubire răsplătite…

Splendorile din rai nu-mi dau atâta fericire,

Zâmbetul tău, iubite Albertel, dă vieții mele plină înflorire!  

 

În universul meu n-a fost, de când trăiesc, atâta împlinire,

Din pruncul meu, vlăstarul romănesc dă prelungire de iubire!

21 iunie 2014   Maria Botnaru

Publicitate