Versuri noi: Eu scriu…, gorunii gem!

Eu scriu…, gorunii gem!

Maria Botnaru

De multe ori aud cum respiră pădurea,
Când somnul o-nfașă cu-aripile moi,
Când leagănă, pictate cu frunze și noroi,
Tablouri gri la piept de negru sloi,
Ce doarme-un vis, c-ar rugini securea…

Chemarea ei ademenește pasul deșirat,
Al liniștii deochi, printre copaci, valsează,
Aripa vântului abia de mai pulsează
Și doar ecoul calcă urma-mi, ca o pază,
Când sub picior trosnește-un ram uscat…

E-atât de neobișnuit, să văd copacii goi,
Când ochiul le-a sculptat cununi de vară
Dun ramul ce-nvia a verdelui povară,
Când, cu privirea, vânam o căprioară,
Ce își plimba mirosul pe fragedul trifoi.

Mă pierd mirată în tăcerea ei, precară,
Îmi sprijin ochiul de colți, ce-au zbucnit,
(ambițioși prin frig au supraviețuit!)
Mi-adun în palme sufletul, de dor, sleit,
S-acopăr, zvăpăiat, un sol de primăvară.

„Aproape, aproape-i sânul primăverii!”
Țipă „copil” de iarbă, nesupus tăcerii,
C-un ochi întredeschis, jertfit răbdării.
„Destin…”, șoptește clipa așteptării,
Golind de frutea-i voalul ascultării…

Pădurea expiră… rumori înfometate
Ghenunchii liniștii înclină-n fața ploii…
„Trăiește clipa!” îmi fac din umeri norii
Și năpustesc, pe urma mea, cioroii,
Ce împânzesc poteci deshidratate…

Abia de mai găsesc cărarea dezolată,
Când îmi inundă tampla speriată
Securea oarbă, de sânge verde ahtiată…
Nici Cerul, rezemat de ploaia preacurată,
Nu poate-nghenunchea securea blestemată!

Ecoul ei răzmoaie foaia-nsângerată,
Gorunii gem la sânul gliei prăbușiți…
Eu scriu păcatul celor oropsiți
De-apocalipsa ce se gudură cu pași grăbiți
Și plâng cuvintele ce limba, în zadar, le latră:

Să vă avem de oameni, mai nădăjduiți,

voi, impostori, de moartea noastră hămesiți?!
27 februarie 2020
Sursă imagine: Media on-line