Versuri noi: P O C Ă I N Ț Ă

P O C Ă I N Ț Ă

Maria Botnaru

Generația noastră a trăit din oarbe perfuzii
Și-a ars focul lăuntric pe tăceri și iluzii.
A băut cu străinul din paharul de frate,
Într-un țarc, uniune, înfrățiți prin păcate.

Generația noastră a căzut în genunchi,
Aplecând frunți de miei peste trunchi,
A oftat și-a zăcut ca o iarbă cuminte,
Ce-i menită s-acopere sfinte morminte…

Cu tăcerea din tați, moștenită „tezaur”
Și desagii umpluți cu răbdarea de „aur”,
Acum iese târâș, de sub pânza de greier,
Și vă-nvață: „Luptați, de vă spală pe creier!

N-ascultați ce îndrugă trădătorii ratați,
Că n-am fost niciodată din Dacia frați,
Cu minciună spoite, lanțuri nu-s mai ușoare,
La tăcerea haină n-acceptați înhămare…”

Generației noastre, ce purtăm Marea vină,
Că am ars pe tăceri și puteri, și lumină,
Să ne scrieți păcatul, c-am tăcut așteptând
Și s-aprindeți rușinea după noi, pe mormânt.

N-am ajuns pân’-la capăt, n-am cerut libertatea,
N-am unit două maluri, proclamând unitatea,
Înțelepți, ca și Cuza, n-am găsit printre noi,
Iar vitejii, ca Ștefan, i-am jertfit în război…

Neîmpăcați cu noi, vom fi oale… ulcele…,
Voi fiți isteți… , cum beți tăcerile din ele!
Îndrăznind a cerși de la voi azi iertare,
Doar vă cerem: nu mergeți pe-a tăcerii cărare!

Tăcerea niciodată n-a fost semnul voinței,
Cum nici curajul plâns n-ajută pocăinței…
10 ianuarie 2020

Publicitate