„Îmi plac pantofii albi și aripi dezinvolte!”

„Îmi plac pantofii albi

și aripi dezinvolte!”

Încerc a descălța de rimă poezia,
prin miriști de asfalt o las a alerga,
din teama, că ar prinde-a sângera,
croiesc pantofi din albul de hârtie,
prin anarhia timpului să-nvețe a rezista…

Valsează ritmul liber, ca la Doga…
o, „gingașă și tandră” căutare,
tu nici nu știi cât timp am irosit
în umbra Lunii ce-și juca mirarea,
cât încropeam accentul potrivit…

Cioplesc din trunchi, rigidă, prozodia,
adeseori s-a plâns c-o împiedică-a zbura
spre modernismul ce-și revarsă lăcomia,
și-mi pare palidă, îi moare simfonia,
dar călimara înmugurește făr-a contesta…

Mângâi penița ce aleargă ca nebuna,
neobosirea ei mă prinde-a plictisi,
căci am deprins lăuntrul cu furtuna,
care-mi dicta acordul nelipsit
cu șoapta Muzei, ca un chin de Crist…

Și uite-o, ca și Fenix, incarnată,
fără de rimă, cu ritmul anarhist,
aripă evadată din cătușa prozodiei,
zâmbește cu doi dinți, de ametist:
„Îmi plac pantofii albi și aripi dezinvolte!”

Nu mă intimidează al modei nou dichis,
nici mă stresează libertăți comode,
atâta timp cât mâna toarce-n vers
trăirea sufletului bun, fidel Luminii!
Aș vrea să nu-l trădăm pe EMINESCU, Poezie!
9 ianuarie 2022 Maria Botnaru

Publicitate