ARIPA LUMINII

ARIPA LUMINII

Luna octombrie a venit cu bucuriile împlinirii, căci toamna se numără „bobocii”. Bunul Dumnezeu ne ocrotește de răul, ce vrea să cotropească lumea. Brațul său, de Lumină lucrează prin Oameni și unul din Aleșii săi este Domnul George Călin,  Ambasador Cultural al României Convenția ONU-Geneva, fondatorul și Președintele  de onoare al Societății culturale APOLLON-București  și al Academiei Internaționale de Literatură și Artă.  Ingeniozitatea Dumnealui, care nu ne-a permis un cât de mic respiro după feeria publicării ANTOLOGIEI „VIS CU NICHITA”, ajunsă la al XV-lea volum (peste șase sute de pagini fiecare), reușind, în timp record, să înmănuncheze între coperțile, lucrate cu finețe de Anca Elena CĂLIN,  creațiile condeierilor  români din lumea întreagă, ne-a surprins cu o altă operă, și de această dată excepțională. Este vorba despre lucrarea „INTERPRETAREA TIMPULUI” (note și comentarii literare), 498 pagini, apărută la Editura Ro.cart, 2020. Prefața este semnată de  ilustrul critic literar, basarabeanca Doamna Lidia Gonța Grosu, redactor – poeta, publicista Doamna Gabriela COSTESCU, coperta este realizată de Anca Elena CĂLIN.

Bucuria participării la LECȚIA DE POEZIE APOLLON-BUCUREȘTI, desfășurată în data de 3 octombrie 2020, în municipiul Lupeni, Hunedoara, mai persistă în sufletul meu. De „vină” nu e doar timpul care și-a încetinit pasul pentru trei zile, oferindu-mi o sărbătoare a românismului, alături de personalități deosebite ale culturii contemporane, ca Poetul, publicistul, criticul literar Domnul George CĂLIN, ca pictorul Doamna Carmen FLORIAN, ca Vocile marcante ale muzicii contemporane, Doamna Camelia FLORESCU și Domnul Bela ANDRAȘI, care s-a învrednicit de TROFEUL APOLLON 2020.  Nu doar prietenii scriitori, alături de care am trăit clipe fascinante, nu doar tinerii interpreți,  pe care i-am așezat drept suflet, mi-au făcut bucuria incomensurabilă! Un motiv de-a simți intensitatea ei a servit și faptul, că anume aici mi-a surâs norocul de-a-mi primi „felia” din „INTERPRETAREA TIMPULUI”, cu autograful autorului, Excelența Sa George CĂLIN, un Om de-o rară cumsecădenie și-o modestie sinceră, ce mă onorează nemărginit. Nu știu când mai calcă pe pământ acest Titan al scrisului, căci este plenar în mrejele creației, dar știu că are alături o soție grijulie, optimistă, veselă, cu un curaj de invidiat și un intelect bogat, pe măsura soțului talentat.

Țin să-i mulțumesc și pe această cale Domnului George CĂLIN, pentru dăruirea necondiționată întru prosperarea Frumosului, pentru dalta luminii, șlefuită de harul desăvârșirii, cu care a dezghiocat miezul versului, plămădit de sufletul meu, îmbrăcându-i mugurii într-o eleganță dezinvoltă, a Cuvântului, ce se dă ca zestre doar Celor miruiți cu norocul de-a fi Aripa Luminii aici, printre noi.    

Să ne trăiți mulți ani, cu bucuria inspirației, cu rodnicia împlinirilor,  Maestre al CUVÂNTULUI, Domnule George CĂLIN! Anume de un Om-Prometeu, cum sunteți Dumneavoastră, are nevoie imperios Tara mea – România, pentru a-și întregi hotarele, căci prin sângele românesc ne este dată o singură simțire – românească, care nu poate fi dezbinată!  Și-n triumful unității spirituale românești, Vă aparține un merit incontestabil de valoros, pentru că orice realizare este o cărămidă trainică, așezată cu sufletul, în trupul veșnic al românismului.

10 octombrie 2020      Maria Botnaru

Felia mea de Lumină din „INTERPRETAREA TIMPULUI”

„ Maria Botnar scrie o poezie de o tensionată seninătate a enunțurilor care este caracterizată de claritate și economie a mijloacelor, de simplitate și delicatețe.

Într-o evidentă descendență realistă, poezia aceasta nu se aseamănă cu producția poetică tânără care se scrie din 2000 încoace în România.

Nu e minimalistă, nu merge pe exploararea dură a agresivității și urâtului, a sexualității exhibate și a imundului, deși nu refuză cu totul aceste fațete ale realității.

Toate poemele pleacă de la micile sentimente, de la viața cotidiană, de zi cu zi, pentru a-i alchimiza dulceața și suferința, ridicându-le la o anume generalitate umană.

Poezia aceasta impresionează printr-o delicatețe profundă – sau invers, printr-o profunzime delicată, care, chiar dacă nu sare în ochi, rezistă bine în timp și are o rezonanță constantă: „Cui pasă că trăim un timp arid/ De bunătate, pace și credință?/ Sortiți luminii, din lut umanoid,/ Noi venerăm a beznei biruință. // Cui pasă că ne-mbolnăvim subit/ De, invincibilă, o lene-a nepăsării,/Și, mândri, ducem munții de granit / În suflet, ca un moft al împăcării…?// Cui pasă ce primesc din noi urmașii,/ Un vid sau urme pline cu cenușă / Din visele, ce le-au lăsat înaintașii, /Sfințind cu sânge-a întregirii ușă…?// [……] // Ne-au învățat să nu privim spre Viitor, /Să înecăm durerea-n vinul bucuriei,/ Prin lacrimi nu ajungi nemuritor, / Iar nepăsarea nu e semn de nimicie… //[……]// Arid, bolnav, un timp, de Rău, strivit,/Firav, sub talpa lui, azi Binele renaște, / Brâncușii prin străinătăți au pribegit / Și-un Eminescu nou amână a se naște…” (Mai fi-vor, oare, timpuri de minuni?)

În toată creația literară a poetei Maria Botnar lirica se înfierbântă tradițional, cu o sensibilitate patriotică în care metafora este încărcată de solemnitatea trăirilor clipei trecătoare și exaltarea eului, dincolo de sensibilitate, singurătate, melancolie și jertfă.

Patriotizmul poetei exprimă toate sentimentele liricii vechi și mai noi ale neamului românesc, plasticitatea, muzicalul tărâmului național, imagismul, toate contopite într-o mișcare elegiacă, horațiană, de o lentoare cosmică, cum numai lui Dumnezeu îi este dat să vadă: „ De-atâta liniște mănoasă, umplută vârf cu ziua nouă, / Urechea și-a cules, voioasă, cercei din murmurul de rouă./Copaci bătrâni, ce storc deochiul și sparg cu vârfurile bolta, / Impung cu ramuri grele ochiul, trezind în genele-mi revolta. / Virgine, aromele răsfierte ticsesc plămânii încordați, / Încât, înțeapă-a-mi da de veste, că stau de coaste rezemați. //[……] // O, Doamne, Tu pitiși Sinaia pe, sfinte, locuri strămoșești /Și-o meniși a-mi fi văpaia din, plânse, doruri românești! / Altfel, o lume, cu bulucul, ar invada castele moștenite? / Enescu, Iorga ne-ar chema spre vremi cu haruri inedite?// Cu stânga pipăi preacuratul, cu dreapta rimele sucesc, / Mândria-și urcă-n piept păcatul, mirări în ochi încremenesc! // Odor pe fruntea veșniciei, te scrie sângele-mi fierbinte: / Ești diamantul verde-al României, jur pe Lumina din cuvinte!” (Diamantul verde-al României)

Poeta dă dovadă de o dragoste și un devotament aparte față de tot ceea ce înseamnă românism, față de plaiurile natale, de limba română și față de rădăcinile ancestrale ale neamului românesc: „Când timpul pășește domol prin vara mănoasă, / Iar codrul momește cu floare și păsări cântând, / Mi-e inima piatră de moară, ce plânge de casă, / Au brazdele sfinte prescura de dorul flămând… // […..] //Potop de picioare, când trece prin mine în ropot, / Vânzându-și sudoarea pe-o hrincă de pâine străină, / Gem doine-a-pustiu, îmi flutur chemarea de clopot, / Au brazdele sfinte balsamul de rana română. // Când umărul stâng mi-l surpă-a durerii desagă, / De-a mea Basarabie, ruptă-n bucăți de străini, / Duc talpa acasă, izvoare s-o-mpline cu vlagă, / Au brazdele sfinte, din sângele dac, rădăcini…// Bucată de brazdă, cu suflet de spic zămislită, / Mă-ntorc spre eternul, ce viselor mugurii naște, / Cuminte, ca iarba, prin verdele copt împlinită, / Sărut fruntea humei, ce sufletul meu îl renaște…” (Din brazdele sfinte)

Maria Botnar scrie o poezie a tradițiilor, a formelor germinative și a obiceiurilor sacre, făcând din sămânța tradițiilor idei și nu simple înfățișări obiective cu o nostalgie a latinității. Inclusiv a elinității și dintr-o dată lirica aceasta mustește de aluzii mistice, de imagini memorabile cu necesitate să cânte clipele trăite alături de Dumnezeu-Tatăl ceresc: „Cu lumina împărată colorezi acestor zile/ Cenușiul lor zănatic, le speli ochii de nămol,/ Ne îmbujorezi priviri cu petalele fragile/ Și ne dai înțelepciunea din rodirea unui sol. //Deschizi porțile astrale întru bună rânduire, / Rugilor fără de capăt le dai lesne mântuire, / Sufletului dai voința, să renască prin iertare / Și toiag de vindecare îți pui umăr de iubire. // [……] // Știi, Părinte, ce-i poetul, o lumină de Cuvânt, / Pentr-o ardere, de suflet, dă-i iubirea ca izvor, / Urma-i n-o-ceda, ca talpa, în tăcere de mormânt… / Dar de ce te-nvăț, Părinte, ești Eternul Creator! // Doar Tu știi, Poete-Tată, ce-ai sădit în rodul sfânt, / Când i-ai juruit lumina nu din seu, ci din Cuvânt. ” ( Cu lumina…)

Profesionistă a lecturii și a scrisului, poeta basarabeancă  Maria Botnar stăpânește bine tehnica poetică („aripi îmi zvâcnesc”, „călimara țipă-a vers neînchegat”, „suspină-a trezire un greier rătăcit”),  poemele curg lin și narativ, fără rupturi și contorsionări specifice lirismului  metonimic. Cele mai multe sunt construite ca scurte scenarii sau parabole, mizează programatic pe un registru  minor, al notației gesturilor cotidiene banale, lipsite de eroism, dar într-o poetică a fragmentarului, a sincopelor și a rupturilor ontologice, fiindcă sfredelul imaginației sparge frecvent un real deja fărâmițat: „Îmi clocotește-a vară-n călimară, / Cu maci îmbujorată e cărarea,  / Fierb stânjeneii movul a povară, c-un azuriu umplută-i depărtarea…// Suspină-a trezire-un greier rătăcit, / pe-un scai necopt croindu-și drum, / e ochiul său minuscul atât de fericit, / sorbind al dimineții plin parfum…// Ce aripi îmi zvâcnesc? (e o-ntâmplare?) / abia-mi las talpa-n iarbă… prin picioare, / cu roua crudă, risipită-a provocare, / aburcă-n sânge simfonia creatoare… / Ce palme rânduiesc dimensiuni stelare, / când nu alergi după banalul trecător, / asculți un greier, prins de-mprejurare / și vezi prin clipă dincolo de zbor…? / Îmi vălură-n plămâni parfumuri necântate / și călimara țipă a vers neînchegat… / Doar lipsa ta oprimă val de libertate, / știrbind dimensiunea clipei… ce păcat!” (Dimensiunea clipei)

Poeta Maria Botnar se hrănește din sentimentul zădărniciei și al crepuscului, așa cum și fumul lasă urme, înnegrind zidurile vechi. Cadrul poetic capătă însă concretețe, glisând de la stadiul decorului nemarcat retoric la formula evocatoare, bine temperată, armonizând suitele de versuri închinate anotimpurilor (Suflet de toamnă: Suflet de toamnă, adun a ei sclipire/ într-un poem, brodat pe o câmpie, Ce-a alăptat a spicului râvnire/ Și-acum își doarme visele de glie…// Suflet de toamnă scriu cu ploaia lină, / Cu-n dor-văpaie de părintele plecat, /Ce-a-mprumutat țărânelor lumină, / Iar sufletul, ca gaj, câmpiei a lăsat… / Suflet de toamnă, scriu cu soare / plin, c-o melancolică caligrafie, / Cu gândul dus la prima-nvățătoare, / Ce mi-a aprins a cărților făclie…// [……]”) sau eternului Timp (Vremea trece, vremea vine!: Prefăcând podoaba albă în zăpadă mălăiață, / cu  nori gri, lipsiți de viață,  răstignindu-se pe zare, / căsăpind un colț din luna, ce visările-mi dezgheță, / În retrageri bate pasul,  pe iernatica-i cărare. // Greul sufletul pândește, patimi inima tocesc, / țurțuri, din tăcute streșini, diminețile lungesc, / înghețate, ca vechi vise, ce în minte mai roiesc, /urmele-i, secate-n geruri, cu privirea-mi se hrănesc./[……] // Totuși  tristă-i  despărțirea, de-i zăpadă, de-i verdeață, / nu primesc, nu cer ofrandă,  clipele, oricum, se duc…/ dacă soarele, cu plinul, nu s-arată-n dimineață / și nu mă ghiontesc speranțe,  melancolic… mă  usuc. // Cum să ne-nțeleagă rostul  lumile necuvântării, / dacă, enigmatic,  omul n-a-nsușit a da iubire…/ Lacrima-i de evadare din troianul hibernării, /Căci pe suflet, chiar și-n geruri, primăvara e-n rodire… Vremea trece… vremea vine…) ,  Timpul acesta, care ne macină la moara deznădejdii, clipă de clipă și nu te poți lua „la harță” cu el: „Tot într-o suflare și-a dus calendarul / Ropotul prin mine, fără remușcări, / Azi îl rog, Iubire, să-și arunce zarul / Pe un zbor domol, să-i reneg cărări. //Să lungească clipa peste vârf de brume, /Ce-și suspină argintul, revenit la prag, / S-ogoiască pasul, când croiește urme / Din zorii ce-nalță a triumf, gri, steag…// [……] // Ceartă-l, tu, Iubire, să întinerească,/ Fluturi să-și culeagă aripi din nămol, / Fă-l să te asculte, visuri să-nverzească, / Chiar de calendarul minte-a ierni și-a gol…” (La harță cu timpul)

Cuvântul la Maria Botnar devine „o ustensilă de har”, prin care creează artă poetică, exprimând câteva dintre caracteristicile liricii sale, discreția, modestia în fața nemărginirii lumii, reveria, intuirea inefabilului, sentimentul captivității în propria existență și, pe de altă parte, simplitatea și claritatea expresiei care-i o distanțare programatică de realitate și de conexiunile ei convenționale. Prin „harul poetic”,  pot spune, că Maria Botnar a descoperit,  o dată pentru totdeauna, „modernitatea”, adică blestemul de-a fi Poet.

Ceea ce presupune disprețuirea convenției, ieșirea din rolul civic al poetului național, părăsirea statutului de idol al tribului ( așa cum erau autorii romantici) și plasarea la marginea sistemului social, poziția marginală, de cinic și fin observator liric.

Potop de Lumină, Nichita!

(In memoriam  Nichita Stănescu)

Când o secetă nebună ară-n gândurile mele,

Poezia ta-i fântâna ce o beau a netăcere,

Dacă zgura nedreptății peste ochi mi se prelinge,

Clopote de înviere zvârcolești în al meu sânge.

Umpli cu puteri plămânii, obosiți de indignare,

Când nu le ajunge țipăt, a urca spre Cer strigare,

Zbucnești umărului sprijin, dacă globul se înclină

Sub poverile, ce-ncleaștă poarta cerului senină.

Talpa mi-o îngropi acasă, rădăcini să-și înnoiască,

Din izvoarele materne pasul drept să și-l rodească,

Îngropi sufletu-n lumina-ți, semănată în Cuvânt,

Pe altarul Poeziei, să nu-i spargem ochiul Sfânt.

Îmi hrănești cu foc aripa, când sleiște-a sa pornire,

Necuvintele-ți prea vii o înțeapă-a dezrobire,

Doar adânc îngenuncheată-n a lor zbatere eternă,

Simt cum fierbe viața-n lutu-mi, înrobit de clipa ternă…

Ești potop de Lumină, Nichita, uns pe scara veșniciei

Și marginea Înaltului din Cerul nesfârșit, al Poeziei.”

George CĂLIN,  „INTERPRETAREA TIMPULUI” (note și comentarii literare), pag. 335-340

PS! Maria Botnaru este pseudonimul meu literar.

Acest articol a fost publicat în DOCUMENTE ŞI MATERIALE, FELICITĂRI ŞI OCAZII, LUCRĂRILE ALTOR AUTORI, PROZĂ. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.