Versuri noi: HRANĂ

HRANĂ

Cum știe-o rană veche să are prin cuvânt,
Însămânțându-și dor nebun să mă topească,
Inaptă, ce-ar putea să-i spună lama de cuțit,
Când ea alege timpul potrivit, să pârjolească.

Această rană uneori o dau cocorilor, plângând,
S-o ducă-n lume, gând să nu-mi trudească,
Dar se întoarce mai fierbinte-n aripă, țipând,
Neașteptând în puful nou să se-nvelească…

În codru de stejari am presărat încinsă zgura,
Să-ndoape ger din ghinda masă-n putrezire,
Dar au arat și-acolo brațele-i, trecând măsura
Și-au supt din glie noi puteri de-nmugurire…

Cu scâncet de copil mușcat-a azi din zare,
Tocmindu-mi lacrima din ochi de păpădie…
M-a înțepat în inimă cu semn de exclamare:
„Mai sapă-un cuib de hrană nouă, mamă!”

Și, Doamne, n-o pot mângâia de izbăvire,
Căci e, din așteptare lungă, botezată rană,
Doar îi șoptesc smerită, de mușcă din Iubire,
Să-mi cruțe inima, că-i moștenire de la Mama-Ană…

4 august 2018 Maria Botnaru
Autor colaj: Abo Lawrence

Publicitate