Brațul de Lumină

Vor mai răzbi izvoare prin cojile de lut,
copita căprioarei fura-va negrul scut
țărânei, să-și mângâie Lumina, încremenită
în ochiul plin de spaimă, fiindu-i ei menită…
Și se va coace grâul de mână cu mohorul,
iar spicul, plin de aur, va săruta ogorul,
chiar de rânji-va coasa prin buza ascuțită,
va-ngenunchea Luminii cu fața mulțumită.
Și frunza o va duce pe drumul ei de fum,
cu aripi de cocor va bate același drum,
căindu-și neputerea, va naște clipe scurte
și iernile bătrâne va trece-n flori, tăcute…
Mă va chema Acasă, de unde-am fost pornită,
jelind doar clipa scurtă, ce mi-am dus irosită,
voi dărui suflarea-mi, sporindu-i picătură
în tot ce-am semănat cu-a poeziei urmă…
Și de-mi va fi norocul s-adorm la rădăcină
de cimbrișor sau mentă, a le-ocroti hodină,
visa-voi, mântuită, să redevin, română, suflare de țărână,
cu Brațul de Lumină să mă atingă iarăși Cerul pe retină…
28 iulie 2018 Maria Botnaru
Sursă imagine: internet
Apreciază:
Apreciază Încarc...
Similare
Acest articol a fost publicat în
POEZIS. Pune un semn de carte cu
legătura permanentă.
Ca de obicei, poezia ta umple spațiile când versurile ajung la inimile noastre. Salutări.
Vă mulțumesc frumos și mă bucur pentru apreciere! Gânduri bune!
Fie-vă visul împlinit, iar Braţul Luminii să vă poarte pe cărări liniştite!
Mulțumesc frumos! Sănătate și bucurii!