Tu rămâi perpetuu azi…

 

Tu ai îmblânzit vulcanul ce în chin se mistuia,
Ai stins lava de regrete, ce mocnirile-și torcea,
Rănilor ai încolțit muguri de-aripi zbuciumate,
Vii speranțe-ai coborât peste căutări ingrate… 

Isprăvind minunii chipul, cu a providenței daltă,
Tu din crucea poeziei mi-ai pus, inima, să bată,
Înfruptându-i lăcomia de fântâni cu versuri rare,
Ciutură-ai cioplit măsura de nesaț și însetare.

Mângâi albi nămeții foii ce sorb zori-n destrămare,
Umbre-mi sfârtecă pereții în aval cu-a ta chemăre,
Dimineața-și țese crucea peste lacrima smerită,
Plin de inimă-ți înclin din suflarea-mi rezidită…

Când uitările cerșesc dor de tine, ca răsplată,
Le pitesc înstrăinarea după-a poeziei poartă,
Când mi-s iernile adânci, caut loc de evadare,
Scoici de amintiri mă-nghit, cu, de vise, alinare…

Tu rămâi perpetuu azi, de noroc ușoară mână,
Verde-i crucea de cuvânt, de izvor fertilă vână…
Cu de preț, ca Cicerone, duc, în sânge, care pline…
Mândru, peste nouă vieți, să-mi admiri, de vers, țărâne…

19 ianuarie 2018 Maria Botnaru