Versuri noi: Ni se-ntorc colindătorii!

Ni se-ntorc colindătorii!

Măcinați de dor, o stâncă ce-i de suflet adăpost,
Înțoliți cu haine scumpe, ce și-or pierde mâine rost,
Copleșiți de depărtări, plini de aventuri, istorii,
Ni se-ntorc, ca falnici zorii, în ajun… colindătorii.

Credeți că n-au de sarmale, de cârnați, de caltaboși
Sau de-un brad crescut cu drag de străinii inimoși?
N-au de-un vin, ce face spume, au Parisul nu e bun,
Sau e altfel rugăciunea de ajunul de Crăciun?

Nu-i întoarce-nfometarea, aduc ei „gustos” străin
Și chiar acru li se pare „suc curat” din butoi plin,
Iar de țuică nici pomină, buze-ncleaștă, nas cârnește,
De-o servești cu păhărelul, fără pompă, țărănește, românește…

Sufletul îi extermină și-nspre Țară îi gonește,
El în miez de vis suspină, el cu dorul zăpăcește
Și pornește-a-i îmbulzi prin vagoane și-avioane,
Să-și petreacă Sfânt Crăciunul-n Țara ce coboară-n foame.

Și tot vin ca o „lăcustă”, flămâziți de bunătatea,
Ce acasă, în România, și-a zidit pe veci cetatea,
Și se-ncarcă cu iubirea celor dragi ce țin în vatră,
Pentru orice sărbătoare, pentru ei, tăciuni să ardă.

Din străinătate-„aleasă”, cu un dor nebun de casă,
Alungați griji și năpastă, lumânări gătiți la masă,
Brațele descleaștă, maică, taică, nu-ngrela ușorii,
Stoluri, parc-ar fi cocorii, ni se întorc colindătorii…

Doar colindele-s uitate, joc de urs se povestește,
Iar cu Steaua rar vreo unul știe cum se mai rostește,
Dar și-așa nu văd prilejul, de-a umple cu lacrimi tostul,
Dacă încă n-au uitat rădăcini, ce le-au dat rostul…
20 decembrie 2017 Maria Botnaru

Sursă imagine: Google.com