Mângâiere
Nu mi-e că n-am trecut și al iubirii fast,
Nu mi-e că am avut și partea ta de fals,
Nici nu te-ai dat ușoară, ca pasul unui vals,
Dar, viață, uneori nu te-am trăit… am ars!
De ce spre unic vis m-ai dus pe ocolite
Și zilele pierdeam, de alergări zdrobite,
Iar clipa o-ndeseai cu, vraiște…, nimicuri,
Când sufletul trăia cu-ai marelui vis picuri…
Știu că ți-am fost zidită, să-mi rostuiești menirea
Și-apoi să gust cu plinul, ce-nseamnă împlinirea,
Știu că m-ai renăscut, când rândul mi-a venit,
S-ajung ca pomul tânăr, din lujer altoit…
E tot ce, viață, cer, să mă mai simt sămânță,
În rodul meu să port lumină și credință…
Să-mi dai senin de gând și spor să toarcă-n mână,
Pân’ vei croi poteca spre-a ierbii rădăcină…
‘N-al timpului deșert mă pierd pân’ la durere,
Duminică-i pe suflet, când răscolește-a muzei mângâiere…
26 mai 2017 Maria Botnaru
Sursă imagine: Google.md
Anunțuri
Adevarate versuri frumoase !
O duminica binecuvantata !
Mulțumesc mult, suflet drag, la fel!
..duminică-i pe suflet….minunata metafora!
Cu bucurie am citit fiecare litera! Numai bine… vă doresc!