Ninsoarea argintie
O ninsoare argintie și-a întins splendoarea sa,
peste-un lan de albă glie îmi las ochiul a-nfrupta,
fulgii-și caută culcuș, nebuniți de zbor zurliu,
le-întind palmele căuș, drag mi-e dansul lor zglobiu.
Câmpule cu brazda stoarsă și de roade, și de viață,
parcă-ai fi suflarea-mi arsă și de dor, și de speranță,
cumințite, deopotrivă, ne ascundem sub o iarnă
și mizăm pe timp, banalul, că ne-ar mântui de rană.
Nu am fost demult, de iarnă, cu alb fraged răsfățate,
n-am avut un An feeric, cu-amintiri nenumărate,
Știi ce bine ți se prinde acest val de straie moi,
sub odihna meritată îți torci visele cu ploi.
Nu ești azi, ca altă dată, în ode, în imnuri, înălțată,
nu te onorează omul pentru roada-mbelșugată,
otrăvită, ca spurcată, cu tot fel de chimicale,
a batjocoră, rușine, te-au scos astăzi la vânzare.
Nici că vor să înțeleagă, că de neam vine pieire,
dacă nu mai are vatra, ce-a primit-o-n moștenire,
aberație tâmpită… , scuip pe ea, a lor părere!,
medicina recomandă: pâinea nu mai dă putere!
Tot din goana după bani, tot râvnind munți de avere,
ne-au lipsit de cele sfinte: apa pură, cristalină
și o hrincă aburindă, plămădită cu plăcere,
ce-aducea în casa noastră sufletul tău, de țărână…
Învățam copilu-acasă dragostea de neam, de Țară,
îi coceam visele-albastre, cum îți coci fățarea-n vară,
hărnicia, dăruirea, pentru viață mulțumire,
de-unde s-o mai afle pruncul, dacă nu-ți mai dăm iubire…
Ce-nrobire, neghiobie, mână azi planeta-ntreagă,
un mănunchi de „luminați” ne destramă și ne minte,
iară noi, supuși creduli, chiar de soi… o turmă vagă,
ne uităm în gura lor… și ne-ncredem în cuvinte…
Triste gânduri… ca și viața, adevărul știu că doare…
nu mai are bucuria din ce să-și adune floare…
optimizmul… , val de ploaie, picură din pic în pic,
e la limite răbdarea… singură nu schimb nimic!
… nu suna, dragă copile, sunt la margine de sat
și cu glia, despre sfinte, vorbă lungă-am adunat,
ne-am pus zilele la cale, gânduri triste-am împăcat,
pentru hrinca cea de pâine iernii azi ne-am închinat…
Ce splendoare argintie…, dar din sfatul prelungit,
mi-e doar sufletul fierbinte, iar eu… bocnă… am răcit.
20 ianuarie 2017 Maria Botnaru
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Similare
Acest articol a fost publicat în
POEZIS. Pune un semn de carte cu
legătura permanentă.
IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU 
Imi place si mie sa scriu poezii, dar sunt la stadiul de incepator. Cu ajutorul poeziilor dvs sper, de fapt cred ca voi evolua la acest capitol.
Nu stiu cum si de unde va vin aceste cuvinte minunate dar nici nu cred ca ar trebui sa conteze foarte mult. Important este mesajul pe care il transmite-ti chiar daca nu peste tot este optimist.
Oricum vreau sa stiti ca aveti inca un fan care o sa va citeasca poeziile pana o sa le invete pe de rost.
Va doresc o zi minunata! 🙂
Pot doar să Vă răspund sincer, Vă mulțumesc cu sufletul. Voi fi nespus de bucuroasă, dacă voi contribui, cu versul, desigur, la o nouă evoluție în creația Dstră. Scriu ce simt și cum simt… fiecare cuvânt e trăit… Cu tot respectul, Vă urez inspirație și mult spor.
Bonne soirée…joli texte
Vă mulțumesc mult pentru poza nemaipomenită și apreciere, o seară minunată!
Of, da din păcate, acel grup de oameni ce conduc din umbră distrug încet, dar sigur această lume 😦
Cu multă prețuire pentru vizită și comentariu.
Siempres lasa un Hella profund atunci cand respiri. Un poem bun.
Mulțumesc mult pentru vizită, mă bucur, că sunt înțeleasă. Cu tot respectul!
Poezia asta minunată e o lecţie pentru noi toţi. Şi mai presus de asta, e gura de aer pur care ne lipseşte zilele astea…
Mulțumesc mult, dragă Potecuță, din aceste rânduri simt cum bate inima ta pentru cele sfinte. Te îmbrățișez cu tot dragul!