O, RĂMÂI…

Mă doare și o frunză, de ploaie necruțată,

o lespede de piatră e pâinea aruncată,

ca iarba mă-ncovoi, când arșița lovește

și vântul, ca o talpă de timp greoi, strivește.

 

Port fruntea unui munte de ierni înzăpezită,

pe umeri duc pădurea vândută, hăcuită,

iar nori, țesuți din gheață, privirea-mi înfioară,

când fără nici o lege, greu, spicul îl doboară.

 

Mi-e lecție de viață un mic, trudit izvor, 

deși, ca picătura, și omu’-i trecător,

dar ce putere, Doamne, e-n unda-i fermecată,

că și-n pustiu răzbate răcoarea-‘mbalsamată.

 

Te port ca pe o taină, ascunsă-n colțișor,

sfidând atâtea piedici, urmez cu al meu zbor,

chiar de nu-ți dau odihna și pacea meritată,

copilule, din suflet, să nu-mi pleci niciodată.

 

 

Cu-atâta har și pace mi-e clipa luminată,

 dacă-n priviri mai port scânteia ta, sfioasă și curată,

iar când mă vor lăsa puterile luptând,

tu să-mi zâmbești: „Rămâi copil oricând!”

4 iunie 2016       Maria Botnaru

Publicitate