PROZĂ: LA BINE ȘI LA GREU…

LA BINE ȘI LA GREU…

imensitatea iubirii cu Maria Botnaru

   De fiecare dată despărțirea era insuportabil de apăsătoare,  ca și cum cineva îi înlocuia inima cu o piatră grea, pe care urma s-o poarte până la următoarea întâlnire.

     Chinuitoare stare, căci o lăsa neputincioasă în fața acestui calvar, mărunțică, o mână de femeie, fără orientare în spațiu, fără autocontrol și, cel mai grav, fără umărul lui sigur, căci își jurase „împreună la bine și la greu”.   Azi, la aniversarea nunții, era greu doar pentru el, căci ea demult nu trăia clipa, nu visa și nu-și mai amintea nimic, nici măcar nu-l mai recunoștea. Erau momente când plângea, uneori ședea ca o stană împietrită, alteori zâmbea, dar de fiecare dată, privindu-l  direct în ochi, întreba:

– Cine ești Dumneata?

 O sărută, ca de obicei, pe obraz, apoi trecu mâna pe creștetul ei a mângâiere, gest la care ea nu reacționă în nici un mod, și, luându-și rămas bun, ieși…

   Lacrimile îl podidiră, s-a străduit toată ziua să le țină în frâu, nu era din categoria bărbaților plângăreți, dar azi nu putea să le stăpânească.

   S-a pregătit pentru această zi deosebită, nunta lor de aur: a cumpărat o tortă, un suc și, principalul, a reușit să-i găsească florile ei preferate – lăcrămioarele.

A implorat vânzătoarea, care l-a privit nedumerită,  să umple cu ele un coșuleț, s-o uimească, s-o bucure cât de cât, pentru că ea adora la nebunie parfumul acestor „mărgeluțe firave și gingașe”, cum le dezmieda.

    N-a reacționat la surpriză, absentă, privirea a lunecat peste coșulețul din mâna lui… dar aceasta nu l-a derutat,  se obișnuise cu situația. A adus și albumul de familie, ca să dea un aer sărbătoresc evenimentului, dar ea și-a retras privirea și de la el, l-a împins cu mâna la colțul mesei, de parcă se temea de lumea din care evadase total.

– Nu-u-u-u… Cine ești Dumneata?

Ajuns acasă,  a scos albumul și a început a-l răsfoi atent , a câta oară!,  să nu scape nici un detaliu… și amintirile au început a curge șuvoi, de parcă a fost destul să deschidă prima  filă… de pe care îi zâmbea o copilă cu ochi verzi,  descoperită pentru prima dată  în clasa a VIII, când au revenit după vacanța de vară… schimbată, maturizată, cu doi sâni ce se rotungeau sub rochița ei de școală și cu o gâță lungă, împletită cu multă dibăcie.

Atunci, impresionat, își ghionti colegul de bancă și-l întrebă:

– O colegă nouă? Cine-i?

– N-o cunoști pe Anuța Prisăcaru?!

– Păi… și sunetele înghețaseră pe limbă… e o domnișoară în toată legea!

 Simpatia lor copilărească a fost un fel de prietenie și ajutor reciproc, care treptat a trecut într-un sentiment atât de puternic, că oricine îi cunoștea, îi agasa prin întrebarea:

– De ce nu vă căsătoriți, cum puteți rezista o despărțire de o noapte întreagă?

  După absolvirea școlii medii, au plecat împreună la Chișinău să-și continue studiile, el la Universitatea Tehnică, visând să devină un bun arhitector, ea la cea de Stat, să se facă profesoară de limbă engleză.

  Și veni ziua nunții, mai mult pentru părinți și prieteni, pentru că ei aveau lumea lor intimă demult, dar nu afișau acest lucru, așa erau timpurile, se considera un mare păcat  relația intimă între doi tineri și lumea începea a le spăla osișoarele, mai ales ale domnișoarei, că bărbatului în toate timpurile i se îngăduie mai multe decât femeii.

    Viața de familie i-a dus prin urcușuri, coborâșuri, succese mari și mici, dar toate încercările prin care le-a fost sortit să treacă, n-au făcut decât să-i unească și mai strâns, focul ce îi însuflețea venea din inimioarele  celor doi copilași, fiica Sofia și feciorul Andrei, rodul iubirii lor.  Câte amintiri frumoase sunt legate de acele timpuri și pozele știu a le păstra mai bine decât creierul omenesc… primul pas al Sofiicăi, primul dinte al lui Andrieș… ei, împreună, veseli, fericiți… ei, socri mici, cu ochii împânziți de lacrimi, că nu e așa de ușor a-ți da copila de la casă… și câte și mai câte plutesc în minte,  roiuri de amintiri se perindă ca un film de lung metraj…

   Boala i-a găsit pe neașteptate, se mai întâmplau uneori niște lucruri ieșite din comun: ea uita unde a pus te miri ce obiect, uita că are ore, uita persoanele pe care le-a cunoscut mult timp… dar nu luau în serios, glumeau pe seama vârstei.  Culmea a fost când, după o convorbire telefonică cu fiica, la întrebarea lui „ce mai au nou?”, ea a răspuns că nu știe cu cune a conversat.  Au mers împreună la medici, așa cum o făceau de fiecare dată. Prietenul de școală, un medic-chirurg, le-a sfătuit un specialist în materie, care după examenul riguros, a pus sub semnul întrebării diagnoza:  boala Alzheimer și i-a preîntâmpinat,  că e o boală incurabilă, nemiloasă, care se va furișa treptat și o va detașa pe ea cu totul de realitate.

    În fața acestui mare pericol, el a mângâiat-o și a încurajat-o, promițându-i că o va iubi și apăra întotdeauna așa cum au jurat la cununie: la bine și la greu. Timpul i-a făcut să accepte inevitabilul. Mai ales el, că ea devenise absentă la orice. Nici vorbă să o dea la un azil, își asumase toată răspunderea și de ea, și de gospodărie,  însă bătrânețile i-au supus legilor sale  și la un moment dat s-a hotărât, că acolo va fi mai bine pentru ea, căci nu mai avea posibilitate să-i controleze fiecare pas…

    A vorbit cu copiii, care se aciuaseră în străinătate, Sofi – în Canada, Andrei – în Anglia și care veneau pe acasă destul de rar, fiind prinși de vârtejul vieții.

    Bine trecut peste șaptezeci, se mulțumea cu puținul din lotul de pe lângă casă. Muncea cât îl țineau puterile și recompensa îi venea din roada pe care o primea, era și asta o fericire omenească, căci în floarea vârstei n-a prea avut timp să se dedice acestei pasiuni. Bani avea cât trebuie, pe lângă pensia, pe care o meritase din funcția de arhitector al unei companii de construcții, mai primea în fiecare lună și ajutorul copiilor, „ să fie mama îndestulată cu cele necesare”.

    Sufereința îi deveni tovarăș de fiecare clipă, nu se putea împăca cu faptul, că o bună parte din anii hărăziți pentru fericire, au fost umbriți de tristețe, căci de la acea recreație, așteptată cu toată nerăbdarea și până la momentul, când a fost nevoit s-o lase în camera din azil,  dorul de ea, care i-a umplut inima și sufletul,  îl mâna, îi purta gândul, îl chema în fiecare zi s-o vadă, să-i vorbească, s-o mângâie, s-o sărute, s-o știe alături, a lui Anuță dragă și scumpă. Puțin îl preocupa învelișul fizic, era destul să se scufunde în lanul de iarbă verde din ochii ei, pentru a-și astâmpăra zbuciumul lăuntric și a hrăni speranța neînduplecată, care nu-i dădea răgaz de odihnă ani de zile, făcându-l să creadă, că se vor  limpezi lucrurile într-o bună zi…

     Astfel i s-a creat obișnuința, ca în fiecare dimineață să vină la ea cu ce dă Domnul și să ia dejunul împreună.

      Într-o zi, un medic mai tânăr, nou angajat, după ce a făcut cunoștință cu el, l-a privit iscoditor în ochi  și l-a întrebat:

– De câți ani se află soția D-stră aici?

– De mulți, nu mai duc contul zilelor…

 – Nu vă supărați, dar ea nu mai ține minte cine sunteți și nici nu-și va reveni vreo dată…

– Ea nu mă recunoaște, – bolmoji el, intimidat, ca apoi să urmeze cu toată fermitatea, – dar eu știu cine a fost ea pentru mine și copiii mei… Și credeți-mă, aceste lucruri nu se uită…, chiar dacă omul drag pleacă.

    Pe furiș, cam stângaci, prinse o lacrimă în podul palmei și cu vocea sugrumată de suferință adăugă:

– Eu țin minte la cine vin! Scânteile în ochii ei se aprind doar când mă văd pe mine… Poate din creier, dar din inimă nu voi fi șters niciodată!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

3 august 2015  Maria Botnaru

Reclame
Acest articol a fost publicat în PROZĂ. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la PROZĂ: LA BINE ȘI LA GREU…

  1. ceciliadumitrache zice:

    Ştiu acea sclipire, scurtă cât o părere. Parcă ne întâlneam doar noi două, undeva, la jumătatea drumului între lumea mamei şi a mea, o clipă eu nu îi mai auzeam pe cei din jur. Cu câtă delicateţe aţi scris.

  2. nicu scutaru zice:

    Ati redat cu talent scriitoricesc aceasta tulburatoare poveste, o lectie pentru bucuria de a trai si de a iubi neconditionat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.