Din inimă de mamă
Durerea a umplut-o ochi de-atâta jale
Și nu din frunza, răvășită-n a mea cale,
Neliniștea împiedică-al ei rost…
Dar azi cer lacrimii o zi de post.
S-a prins de gândul că nu ne mai iubești,
Când ne dai lecțiile dure, neomenești.
Din care logici fu atât de aspru pedepsit
Copil cu sufletul fragil, abea înmugurit?
O-nțeapă răul, care-i azi într-un tumult,
În seri din rugăciuni zidește al său scut,
Și-abea când ziua limpezimea-și crește,
Sătulă de senin, un pic se domolește.
Căci eu sunt mamă și mi-ai dat acel noroc,
Să fiu ferice doar când pruncul are joc,
Și zâmbetul, ce ochiul i-a-nflorit,
Să-mi fie semn că nu zadarnic am trăit.
De ce durerea e mai multă ca iubirea
Și, Doamne, ura umple Omenirea!
Ce mame născ copii cu suflete de piatră?
Oprește-i, Doamne, luminează-i… și-i îndreaptă!
Ca să plutesc și eu în somn fără coșmar
Și inima de mamă s-o umplu cu-al tău har!
Și, împăcată, firea-i pornească a zvâcni
Din mângâieri, din alinări, din setea de-a iubi…
Autor poză: Cristina Nichituş Roncea
16 noiembrie2015 Maria Botnaru
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Similare
Acest articol a fost publicat în
POEZIS și etichetat
copil,
dumnezeu,
durere,
fragil,
inima,
iubire,
mamă,
Maria Botnaru,
noroc,
suflet,
ură. Pune un semn de carte cu
legătura permanentă.
IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU 
Reblogged this on startachim blog.
C’est très beau et plein d’amour.
Merci beaucoup!
Pouvez vous lire mes billets sur mon blog?
Doamne, ce frumos si simplu striga iubirea dar si durerea! Iar fotografia e o „splendoare” in iarba!
Mulțumesc, draga mea prietenă, pentru percepția vibrației de suflet, grele timpuri trecem…Imbrățişări!