FALSURILE lui Eugen Simion din volumul-maculatură “Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”.

FALSURILE lui Eugen Simion din volumul-maculatură “Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”. Dovezile lui Constantin Barbu: DOCUMENTELE încarcerării şi interdicţiei lui Eminescu şi Raportul medico-legal

Maladia lui Eminescu si Falsurile lui Eugen SimionEminescologul Constantin Barbu, discipol al filosofului Constantin Noica, ne explică în parte a treia a expunerii sale, de ce “Cartea publicată de doctorii lui Eugen Simion” –„Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” – “se autodistruge prin câteva „chestii“”.

Citiţi şi: Academicianul Eugen Simion prins în flagrant la “Lupta de clasă”. O tentativă de reasasinare civilă a lui Eminescu îi obligă pe eminescologi să reacţioneze. Constantin Barbu: “Inchizitorul ramolit” (I)

Maladiile lui Eugen Simion. Constantin Barbu sare în apărarea lui Eminescu: “Eugen Simion – Inchizitorul ramolit” (II)

Nae Georgescu despre cartea lui Eugen Simion, „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”: “Sute de greşeli tipografice, de limbă (acord mai ales), de informaţie elementară şi omisiuni de ghilimele”

  1. Prima chestie ar fi că semnatarii nu sunt în chestie.
  2. A doua chestie este că academicienii nu știu limba română.
  3. A treia chestie, gravă, e că academicienii plagiază în această carte.
  4. A patra chestie, a lui Eugen Simion, este că îngrămădește în broșură două falsuri: 1. cererea către Prim-președinte, din Dosarul de interdicție 1568, din 1889; 2. Rapportul medico-legal semnat de doctorul „indescifrabil“.

Autorii articolelor nu cunosc epoca Eminescu. În special cauzele pentru care Maiorescu l-a internat în cămașă de forță pe Eminescu la Institutul Caritatea, în ziua de 28 iunie 1883 (Aurel Ioan Pop știe vag, dar nu poate să aprofundeze problemele Tratatului secret cu Austro-Ungaria). În chestiuni de neștiință a limbii române, voi da două exemple din Ioan Aurel Pop, Cecilia Cârja, Ioana Bonda ̶ Mihai Eminescu. Repere biografice.

Primul exemplu. Scriu autorii: „Perioada petrecută de Eminescu la Timpul coincide cu manifestarea plenară a dragostei pentru Veronica Micle, deoarece soțul acesteia a murit în august 1879. Frenezia acestei relații, cu momente de fericire „dureroasă“ dar și de conflicte și rupturi inevitabile contribuie la șubrezirea sănătății poetului…“

Al doilea exemplu. Iar scriu autorii: „Imposibilitatea de a scrie poezii în timpul zilei, pregătirea gazetei răpindu-i tot timpul, îl determină să lucreze noaptea la proiectele sale poetice. Atât Slavici, care-l găzduia în 1882-1883, cât și nepotul acestuia Ioan Russu-Șirianu, surprind în memoriile lor momente când toată noaptea, îmbrăcat „în scurtucul său gros, mâncat de vreme“ făcea zgomot căutându-și o carte sau râșnindu-și cafeaua pentru a putea rămâne treaz.“ Dacă nu mi-ar fi milă de academicianul Eugen Simion, l-aș pune să-l caute pe Ioan Russu-Șirianu în 1883, în casa din strada Amzei nr. 6…

Violarea involuntară a limbii române depășește codul penal al inteligenței.

Dar, în afară de faptul că aca­demicienii nu știu istorie literară și nu știu nici limba română, mai și plagiază, precum „acad. Victor A. Voicu, membru titular al Academiei Române“, piesa de rezistență pe care miza bietul Eugen Simion care a reținut, încă din prefață, că mercurul provoacă „distensie abdominală și fla­tulantă“. Cum e posibil, Eugen Simion, să nu înțelegi din tragedia lui Eminescu decât flatulența? Biet cheno­doct Siomion! Ca pedeapsă pentru incultura academicienilor vom afișa plagiatul academicianului Victor A. Voicu. Acest academician plagiază în articolul A contribuit intoxicația iatrogenă cu mercur la patografia lui Eminescu? (publicat în broșura lui Eugen Simion, Maladia lui Eminescu, pag. 63-76) ceea ce scrisese Dr. Ion Nica înEminescu. Structura somato-psihică (1972, pag. 225).

Iată plagiatul academicianului Victor A. Voicu, metalambanistul lui Eugen Simion:

Plagiat Voicu - Eugen Simion - Eminescu

Victor A. Voicu – A contribuit intoxicația iatrogenă cu mercur la patografia lui Eminescu?

(in Eugen Simion, Maladia lui Eminescu… pag. 64)

Voicu plagiază din cartea Dr. Ion Nica, apărută din 1972. Așadar desco­peririle Academiei lui Simion erau mult mai vechi, numai stalinistul de la Lupta de clasă nu aflase de ele. Iată pagina din Dr. Ion Nica de unde a plagiat metalam­banistul Voicu:

Plagiat Voicu - Eugen Simion - Eminescu 2

Dr. Ion Nica – Mihai Eminescu. Structura somato-psihică

(pag. 225)

Falsurile înghesuite de Eugen Simion la sfârșitul Maladiei lui Eminescu (la ideea lui Beliș) vor rămâne celebre în istoria prostiei românești. Despre ce este vorba? Cererea către Prim-Președinte (copiată de o mână anonimă după tran­scrierea defectuoasă a lui Aug. Z.N. Pop, cu lipsuri și alte erori), celebra cerere din Dosarul de interdicție 1568 / 1889, este dată ca o copie după originalul din dosar. Iată falsul din Maladia lui Eminescu (pag. 143):

Fals maladia lui Eminescu - Eugen Simion - Dosar Constantin Barbu
Am publicat cel dintâi, în facsimil color, după original, cele două dosare de interdicție ale lui Eminescu. Cel din 1883 și cel din 1889. Republicăm (pentru a cincea oară) coperta Dosarului 1568/1889 și fila, în facsimil color, după original, a cererii către Prim-Președinte împreună cu documentul în cauză, în contrapartidă faţă de cel prezentat de Eugen Simion în fals ca fiind original.

1989 - Incarcerarea lui Eminescu - Document - Const Barbu - Ziaristi OnlineDosarul de Interdictie al lui Eminescu - Const Barbu - Ziaristi Online

Al doilea fals este „Raport medico-legal“ semnat de „dr. Suțu, dr. Petrescu, dr. Indescifrabil“. Iată falsul înghesuit de academicianul Eugen Simion (după ideea Beliș) în Maladia lui Eminescu (pag. 144-146). Aceeași mână anonimă, cuvinte lipsă, transcrieri eronate. În plus, cel de-al treilea doctor semnează „dr. Indesci­frabil“.

Fals Raport Medico Legal Eminescu - Eugen Simion 1

Fals Raport Medico Legal Eminescu - Eugen Simion 2

Fals Raport Medico Legal Eminescu - Eugen Simion 3

Republicăm, din Dosarul de inter­dicție 1568/1889, Raport medico-legal, în facsimil color după original.

Raport Medico Legal Eminescu - Dosar de Interdictie - Document Const Barbu - Ziaristi Online 1

Raport Medico Legal Eminescu - Dosar de Interdictie - Document Const Barbu - Ziaristi Online 2

Raport Medico Legal Eminescu - Dosar de Interdictie - Document Const Barbu - Ziaristi Online 3

Doctorii se numesc: Alexianu, Sutzu, Petrescu

Îi transcrie lui Eugen Simion, Beliș: Indescifrabil.

În istoria eminesco­logiei, catalulul indimen­ticabil Eugen Simion va semna:Indescifrabil.

Lui Eugen Simion, Eminescu i-ar fi dedicat o poezie anume:

Scrisori din Cordun

Sună pietricică-n vale,
Cine-a pus țara la cale
Și acum la bătrânețe
S-a întins pe criticale?

Ți-am citit cu indulgență
Și cu-amor eu criticaua,
O hazlie-impertinență,
Bat-o poarca, mânce-o caua.

Zice Darwin după tine
Cum că omul e-o maimuță ­-
Simt humorul de gorile
Când dezmiard-o pisicuță.

Pisicuță criticoasă,
Ce îți speli curata labă
Și-ți întorci dulce mustața,
Fii de treabă, fii de treabă.

Nu se scuipă-așa în oameni,
Nu se mâncă astfel linte.
Fă politică, iubito,
Fii cuminte, fii cuminte!

Acolo vei puté spune
Tot ce vrei ­- căci ș-așa nime
Nici te-aude, nici te crede,
O sublime, o sublime.

Nu se trec la noi potcoave
De la iepe demult moarte -­
Pune-te de-nvață, dragă:
Nu știi carte, nu știi carte.

 

La bătrânețe, Simion, răspândacul kominternist, s-a pus pe criticale. Încă de pe vremea Luptei de clasă, ca discipol umil al lui Kemenov, îl confirmase deja pe Darwin.

După ce a pus mâna pe falusul realismului socialist, Simion nu și-a mai spălat curata labă.

Însă, ceva este indepingibil:

Sublimul Simion nu știe carte.

Și a te afla în treabă în eminesco­logie e pe­riculos. Foarte periculos!

ANEXE DOCUMENTARE

  1. Dr. Sutzu. [Autopsia lui] DOCUMENT OLOGRAF disponbil în volumul “Constantin Barbu – Eugen Simion, inchizitorul ramolit. Interviu realizat de Costin Creţu”, Editura Revers, Craiova, 2015 – Replica la volumul „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, Fundaţia Naţională pentru Stiinţă şi Artă, coordonator Eugen Simion

Mihail Eminescu

  1. Dr. Al. Tălășescu. Creerii lui Eminescu

Creerii lui Eminescu

De Dr. Al Tălăşescu.

În schiţa lui Caragiale „În Nirvana” pe care “Românul” de la 13/26 Iunie c. a publicat-o din nou după 24 ani de la prima ei apariţiune, ingeniosul scrutător al sufletelor pătimaşe descrie cu pana sa măiastră împrejurările în cari descoperise primele licăriri geniale ale lui Eminescu.

La moartea poetului, marele dramaturg îi făcea apoteoza adolescenței sale!

Nirvana!.., Caragiale într-adevăr credea în Nirvana lui Eminescu, căci sufletele mari nu cu­nosc obstacole în căutarea semenilor lor dispăruţi până și dincolo de stele. Astăzi însă, când însuși Caragiale a plecat pe calea Nirvanei putea-va oare să regăsească în vecinica lui fericire acel cap de copil coborît din icoană? Ori va trebui să renege ce scrisese atunci cu toată credința sufletului său, exclamând: „Nu, nu, Eminescu nu se găseşte în Nirvana, sufletul lui cinstit și schilodit e încă tot un suflet pribeag lipsit de fericire!?

Nirvana este îndestularea perfectă a vieţii spirituale superioare, în aşa mod ca ea să poată trece în culmea fericirei direct la nemurire. S’a realizat oare aceasta binefacere superioară a lui Eminescu? Putut-a trece el oare în Nirvana fără să i se fi împlinit ceea ce dorea cu atâta ardoare în Variantele lui cari sunau ca un suprem cântec al lebedei:

„Mai am un singur dor:

In liniştea scrii

Să mă lăsați .să mor

La marginea Mării…”

 

sau:

„De-oi adormi curând

În noaptea uitării,

Să mă duceţi tăcând

La marginea mării…”

sau:

„Şi nime ‘n urma mea

Nu-mi plângă la creştet.

Frunzişului veşted

Doar vântul glas să dea

În liniştea serii,

Să mă îngropaţi, pe când

Trec stoluri sburâud,

La marginea Mării.”

 

sau:

„Vor arde în preajma mea

Luminele ‘n dealuri

Izbind s’or frământa

Eternele valuri.

 

sau:

Cum n’oi mai fi pribeag

De-atunci înainte

M’or troeni cu drag

Aduceri aminte;

Ce n’or şti că privesc

O lume de patimi

Pe când liane cresc

Pe singurătate-mi..,”

 

De ce n’au căutat oare amicii şi admiratorii lui Eminescu să îndeplinească acest testament care caracterizează aşa de mult sufletul sbuciumat al marelui poet? Unde şi-a exprimat Eminescu dorinţa să vieţuiască pe malul Dunării la Galaţi d. ex. Pentru ce în loc să aibă un sarcofag măreţ ca al unui mare nemuritor al neamului românesc, şi pe sarcofag să zacă în eternă odihnă statuia lui dormindă, vecinic cugetătoare sub teiul sfânt, — el zace în cimiterul suprapopulat al Bucureştilor, în mijlocul acelora cari atât de mult îl mâhneau, între acei de cari aşa de mult fugea?

Până ce trăia se putea feri de ei. Acum însă când l-au închis spre eternitate între patru scânduri, când nici nu mai poate să-şi manifesteze nemulţumirea, este silit să stea necontenit în vecinătatea şi în societatea lumei care i-a cauzat moartea prematură.

N’ar fi oare cel mai sfânt act de pietate din parte-ne ca să îndeplinim dorinţa supremă, modesta cerinţa spre fericirea eternă, intrarea în Nirvana a sufletului îndurerat al poetului?

Atunci sufetul lui n’ar mai fi pribeag, recunoştinţa lui va fi complectă. Va repeta mereu:

„Cum n’oi mai fi pribeag

De-atunci înainte

M’or trecui cu drag

Aduceri aminte !…”

El, nenorocitul poet al neamului românesc s’ar linişti sufleteşte şi cu dragoste ne va bine­cuvânta de acolo dintre stele unde îşi va lua loc d’asupra mormântului său. Realizând aceasta ultima lui dorinţă îl vom putea imagina şi noi pe Eminescu la Nirvana lui, în fericire vecinică cu figura blândă şi mereu meditatoare!…

Meditatoare? Peste putinţă! Lui Eminescu îi este închisa Nirvana! El n’a avut parte pe lume să treacă întreg de la viaţă la nemurire; corpul lui Eminescu după moarte, întocmai ca sufletul lui în viață, a fost mutilat în mod barbar: cu partea cea mai nobilă a ființei lui s’a petrecut cel mai sălbatec sacrilegu din lume. Trebuie să mărturisesc că o remușcare crudă mă torturează de 24 ani pentru vina mea de a fi tăinuit ce nu-mi aparţinea numai mie, ci era a întregului neam românesc.

Eminescu murise subit, pe când nimeni nu se aştepta la un aşa deznodământ fatal, ireparabil. Cum şi de ce? Nimeni nu ştia afară de cei de la Casa de Sănătate a doctorului Şuţu, unde îşi lâncezea ultimele licăriri de viață cu spiritul rătăcit.

În același timp duceam o viaţa retrasă de student într-un ungher ştiinţific al lumei celei mai realiste, lipsită de orice iluziune poetică. În fiecare zi rupeam fără milă petale din florile frumoase ale poeziei, cari îmi împodobiseră cu abundență zilele senine şi nouroase ale juneței mele. Ştiinţa anatomiei patologice şi a bacteriologiei adusă de curând la noi de profesorul Babeş ne entusiasma pentru cu totul altceva decât poezia. Ele deşteptau totuşi o stranie însufleţire pentru misteriile unei lumi necunoscute, pentru pătrunderea cu mintea, nu numai cu credinţa şi cu cugetul plin de speranţă în existența cea tainică de dincolo de mormânt într-un mod cu totul nou, înălţător.

Nu ştiam nimic de moartea lui Eminescu. A doua zi ni se aduce la Institutul Babeş, unde eram preparator, într’un vas o bucată de creeri, mult să fi fost o pătrime, Par’ca-l văd şi azi înaintea ochilor mei, deşi sunt ani de atunci. O mână profană, brutală şi poate cu un instrument impropriu tăiasă o scobitură mare în creeri, cum ai tăia dintr’un măr stricat, pentru ca să pună în evidenţă partea acoperită de sânge, de răni provocate de aşchiile țestei capului sdrobită de o mână criminală. Era o bucată de creer proaspăt maltratat în viaţă, ucis de o violență crudă și mutilat după moarte.

În primul minut m’a interesat numai partea lui anatomică si văzându-l aşa de neomenos secţionat m’am grăbit a-l putea aduce in stare stabilă pentru ştiinţă. Este o regulă anatomică că organele patologice trebuesc aduse întregi la muzeu pentru a putea studia rapoartele între diferite părţi sănătoase și bolnave ale organului respectiv, precum şi pentru estetica obiectului.

Aşadar era foarte legitimată indignarea mea de modul neştiințific şi neestetic cum ni se adusese acea parte de creer. În primul moment fără nici o formalitate iau încetinel acei creeri, îi spăl de sânge la robinetul de apă şi am grije ca fragmentele cari atârnau printre degetele mele să nu se rupă şi-l aşez cu precațiune
într-un vas de sticlă cu capac. În acel moment întreb omul care adusese piesa, dacă are vre-o adresă de la spital, ca de regulă. Mi-a răspuns că n’are nimic de la spital că el e la Dr.-ul Suţu şi-mi întinde un bilet. Mânile fiindu-mi ocupate îmi arunc ochii pe bucata de hârtie-din mâna omului şi cetesc numai trei cuvinte: „Creerul lui Eminescu”.

Sunt douăzeci şi patru de ani de atunci, dar de aşi vieţui tot atâtea secole, n’aş putea uita impresiunea acelei clipe. Fulgerul care, vroind să dovedească micimea făpturilor omeneşti, trezește în altar şi prăbuşeşte domul gigant al artei omeneşti, pe care l-au înălţat spre închinare științei supraomeneşti, nu poate să aibă un efect mai sguduitor pentru acele pietre, cum a avut pentru toate celelalte măruntaelor mele din creştet până în picioare vederea acelor trei cuvinte pe când degetele mele se împăstau printre circonvoluțiunile celui mai preamărit creer al neamului românesc, pentru care ca din copilărie avusesem nu numai admirațiune, ci un adevărat cult.

În acea substanţa nervoasa moartă parcă acumulase în viață atâta putere electrică în cât simțeam că mă frige la mână.

Prima reflexiune ce mi-a trecut prin minte a fost o altă indignare sub motivul că nici un român n’ar fi comis asemenea sacrilegiu asupra celui care căzut victima cugetărilor sale adânci turnate în forma cea mai artistică, ce existase până atunci în limba româneasca, asupra celui care cu „Doina” lui deşteptase întreg neamul românesc “De la Nistru pîn’ la Tisa”. Entusiasmul şi indignarea mea era legitimă.

Cât am stat privind fix acele moaşte până să mă trezesc din visările mele pentru a-mi îndeplini datoria momentului, nu mai știu. Ştiu c’a venit fostul meu coleg de laborator și amic, Marinescu ilustrul nostru nevrolog de azi, care după primul resentiment de revoltă sufletească faţă de maltratarea creerului lui Eminescu, îmi atrase atențiunea admirând conformaţiunea extraordinară a circonvoluțiunilor lui voluminoase separate de şanţuri adânci, întocmai cum citează autorii de Anatomie despre creerii oamenilor geniali, cari au pus în coordinare directă lucrările lor neperitoare cu desvoltarea firească a creerilor lor.

Prof. Babeş ne-a atras atențiunea să fim discreţi asupra acestui caz. De altfel ori cât de revoltaţi să fi fost, eram studenți cari ne știm.. profesorii în special pe Dr.-ul Șuțu care era iubit de toți elevii lui. Deci procedarea puţin ştiinţifică în tehnologia autopsiei pe atunci era o greșală mare numai în ochii noştri, elevii profesorului Babeş, iar atitudinea neromânească ce reeşia din faptul mutilării cadavrului – adecă exact zis, al creerului – ce nouă în acel moment ni s’a părut un sacrilegiu, poate colegilor noștri de la medicina, mai puţini idealişti cu noi, s’ar fi părut a fi o exagerare.

Am îngropat deci în noi doi toate resentimentele pe cari le născuse în inimile noastre tinere profanarea moaştelor acestui martir al gândirei, al simţirei şi al idealului naţional românesc, care în realitate nu era decât o părticică de – ţărână omenească, din acel:„Ci eu voi fi pământ!”

Acest eveniment a fost pentru mine prea deprimant și a dat naştere în sufletul meu unui alt sentiment de data aceasta mai egoist. Marinescu plecase în curând după aceea pentru un şir de ani de studii superioare la Paris și în alte părţi, iar eu am rămas singur tăinuitorul creerului lui Eminescu în colecțiunea, azi muzeul de anatomie patologică al Institului.

Cine ştie ce este un muzeu anatomo-patologic, acea colecțiune de monstruosități și de rarităţi patologice, mă va înţelege cum prin o ironie a sorții ajunsese o părticică inocentă şi martiră din Eminescu şi în această societate oribilă. Am izolat-o într-un borcan de sticlă cu spirt ascuns într’un colț al unii dulap în dosul altor borcane mai mari, fără nici o inscripţie. N’am pus inscripțiune ca să nu fiu nevoit a da explicații. Astfel trecu un an.

Acest secret m’a făcut egoist și chiar vinovat de a considera aproape ca proprietate particulară ceeace nu era nici a națiunei ci numai şi numai a sărmanului corp îngropat în altă parte între alți monştrii; aveam însă cugetul curat ca la o ocaziune mai mare să scot la iveală această moaşte.

Într’o vară deprimantă plecasem pentru o lună la Câmpulung să-mi mai odihnesc sufletul şi în acelaş timp să mă îndeletnicesc cu hypnotismul la ce mă invitaseră o pereche de ochii căprui mari, visători; la multe nopţile sunt mai răcoroase şi visurile se confundă cu realitatea.

După o lună de asemenea visuri m’am reîntors iarăşi între borcanele cu organe în spirt și între produsele păcatelor omeneşti. Primul lucru a fost să-l revăd pe Eminescu al meu. Rămăsei ca împietrit: borcanul dispăruse. Servitorul vechiu care ştia că eu țin ca la ochii din cap la acel borcănaş se îmbolnăvise de plearesie și era la spital, unde a şi murit, cel nou mi-a spus că un domn student a umblat la acel creer și nu l-a acoperit bine iar spirtul evaporându-se, s’a uscat. Atunci colegul meu de laborator care mă înlocuise, crezând că e o piesa anatomica banală şi care în asemenea stare nu mai poate fi utilizat pentru ştiinţă, la desfiinţat.

O pocăinţă şi o remuşcare de douăzeci şi patru de ani m’am decis în fine să mărturisesc azi pentru ce bietul Eminescu n’a putut trece de-a-dreptul în Nirvana. Bucăţica de creeri condamnata de mine între monştrii muzeului îşi luase calea pribegiei eterne să se unească odată atom cu atom la restul creerului cu care în întregime să intre în Nirvana.

Să-1 ajutam spre aceasta restituire!

Noi toţi cari l-am cunoscut, l-am cetit, l-am iubit, l-am admirat și-l mai admirăm, fiecare să îndreptăm partea sufletului nostru, care a împrumutat ceva din geniul lui Emineseu, spre «sarcofagul lui pe care să-1 așezăm acolo unde a dorit poetul, ca acolo
să-1 regăsească și partea pribeagă a sufletului ce reprezintă porţiunea mutilata a creerului său. Să complectăm de la noi ceiace soarta vitrega i-a răpit: să-i facem din sufletele noastre o „Nirvana naţională” imortalizându-l într’un sarcofag de marmoră cu statuie ce zace dormind ca să se împlinească elegia vieţii lui cea de pe urmă:

Va geme de patemi

Al mării aspru vânt

Ci eu voi fi pământ

În singurătate-mi”.

Constanța, 17 iulie 1912

Sursa: Constantin Barbu / Exclusiv Ziaristi Online

Vedeţi şi: Adevarul despre EMINESCU. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României. Planul profesorului Constantin Barbu. EXCLUSIV Ziaristi Online

Eugen Simion în “Lupta de Clasă – Organ teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn”. DOCUMENT PENTRU POSTERITATE

Constantin Barbu despre Eugen Simion inchizitorul ramolit vs EminescuDespre Constantin Barbu

 

Sursă: www. ziariștionline.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în DOCUMENTE ŞI MATERIALE, LUCRĂRILE ALTOR AUTORI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s