BĂRBATUL NEAMULUI ROMÂNESC: DR. VLAD HOGEA

NAȚIUNEA, ETERNA IUBIRE

Doctor în istorie, Vlad Hogea, colaborator al Revistei ART-EMIS a trecut în a treia zi a Crăciunului acestui an, mult prea timpuriu, dincolo de pragul acestei lumi. A luptat pentru Demnitatea Neamului Românesc, lăsându-ne o bogată operă publicistică. În 2005 a fost observator la Parlamentul European, iar între anii 2000-2008, deputat în Parlamentul României.

Redacţia revistei ART-EMIS transmite sincere condoleanțe familiei și deplânge pierderea unui luptător pentru cauza Neamului Românesc. Odihnească-se în pace!

„A te răzvrăti contra eredităţii înseamnă a te răzvrăti împotriva a miliarde de ani, împotriva primei celule.” (Emil Cioran)

S-a dezbătut, fără a se ajunge la o concluzie clară, care este poziţia exactă a naţionalismului în spectrul politic şi ideologic, care sunt raporturile sale cu alte curente doctrinare, compatibilităţile şi incompatibilităţile existente. Naţionalismul şi liberalismul sunt considerate, de unii, a fi diametral opuse: „Diferenţa dintre aceste două concepte devine evidentă când se compară viziunea diferită a acestora asupra istoriei şi a realităţii imediate. Naţionaliştii sunt adepţii întregului indivizibil. Ei văd individul ca pe unul de-al lor, sprijinit şi protejat de semeni şi de comunitate, cu care acesta e mândru să se identifice. Acţiunile individului reprezintă o contribuţie la existenţa poporului său; libertatea de acţiune este cât se poate de reală pentru că, împărtăşind aceleaşi valori cu apropiaţii săi, individul va ataca foarte rar fundamentele comunităţii cu care se identifică. Societăţile lipsite de orice urmă a unităţii naţionale se confruntă adeseori cu situaţii tensionate, rezultate din conflictul de valori pe care le venerează egoiştii lor membri. Libertatea nu poate fi redusă la părerea pe care fiecare o are despre aceasta. În această logică, şi sclavul şi robotul ar putea avea impresia, despre sine, că sunt liberi. Decadenţa duce la dispariţia popoarelor. Iată de ce indivizii care acţionează izolat pot spera numai să scape de tiranie, dar acţionând în comun, ca o naţiune, ei pot înfrânge tirania”[1]. Liberalismul operează cu noţiuni la singular, în vreme ce naţionalismul preferă pluralul. Pentru liberali, individul este epicentrul politicii; pentru naţionalişti, individul este un grăunte într-o imensă comunitate istorică. Naţionalismul nu este un concept abstract, iar ideologii liberalismului se înşeală amarnic atunci când reduc naţionalismul european la o categorie conceptuală unică[2]. Relaţia dintre liberalism şi naţionalism n-a fost nici pe departe armonioasă, în concepţia marilor gânditori despre care se presupune că ar reprezenta fericita sinteză a celor două curente (Benjamin Constant, Jeremy Bentham, John Stuart Mill, Alexis de Toqueville)[3]. Trebuie spus că liberalismul poate fi definit numai ca o negaţie – o critică, nu o idee de sine stătătoare. Cuvântul magic pe care îl vehiculează, libertate, este, de asemenea, o negaţie: înseamnă de fapt, libertate faţă de autoritate, adică dezintegrarea organismului. În ultima sa fază, liberalismul produce atomizarea socială, întrucât nu doar autoritatea statului este combătută, dar şi autoritatea societăţii şi aceea a familiei. Legea – care iniţial desemna codificarea normelor juridice şi conservarea echilibrului intern al organismului prin păstrarea ordinii şi prevenirea disputelor personale – a primit, în concepţia liberală, rolul de a asigura dezordinea internă şi de a permite celor puternici din punct de vedere economic să-i lichideze pe cei mai slabi.

Se naşte o întrebare esenţială: „Trebuie, oare, să vedem în toate formele de naţionalism manifestarea aceleiaşi tendinţe, care străbate timpul şi spaţiul, sau să recunoaştem diversitatea intrinsecă a naţionalismelor în diferite timpuri şi locuri? În apelul său mobilizator, naţionalismul se bazează pe o ameninţare: duşmanul ideologic, decadenţa lumii, opresiunea insuportabilă ori nevoia de apartenenţă, care trebuie exprimată fără întârziere, pentru că este incălcată. În zilele noastre, naţionalismul apare adesea ca o încercare de a compensa ori de a submina liberalismul, punând sub semnul intrebării presupusele virtuţi ale comerţului pacificator, ale moravurilor individualiste şi ale guvernării elitiste. Naţionalismul este o ideologie care prezintă adesea unele caracteristici proprii gnozelor şi religiilor. Este în primul rând un instrument de legitimare şi mobilizare politică, dar aduce şi anumite elemente de salvare personală şi colectivă. Prin unele aspecte, se apropie de sacru, care este opusul liberalismului”[4]. Duca spunea că „deosebirea dintre doctrina liberală şi doctrina naţionalistă e că doctrina liberală priveşte viaţa socială sub multiplele ei aspecte, pe când doctrina naţionalistă o priveşte sub prisma specială, fatal îngustă şi exclusivistă a ideii naţionale. Ceea ce pentru liberalism nu e decât o parte dintr-un complex, pentru naţionalism e complexul însuşi”. (Chiar aşa de-ar fi, nu vedem nimic rău la mijloc!) Autorul menţionează că „naţionalismul e de mai multe feluri. E naţionalismul teoretic – mai multă dragoste pentru cei de-acelaşi sânge şi de-aceeaşi credinţă. E naţionalismul cultural, adică nevoia de a intensifica manifestaţiile cugetării şi artei proprii ale fiecărei naţionalităţi în parte. E, în fine, naţionalismul economic, care, la urma urmei, nu e decât un instinct de conservare, mijlocul de a salva individualitatea materială a fiecărei naţionalităţi, de a împiedica contopirea ei de către elemente superioare prin puterea sau prin organizarea lor”[5]. Şi atunci, unde e „nocivitatea” Doctrinei Naţionale, care nu înseamnă nimic altceva decât credinţa că naţionalitatea este centrul identităţii politice, iar statul-naţiune este focarul loialităţii politice. Cu alte cuvinte, fiecare naţionalitate trebuie să aibă propriul său stat-naţiune. Utopistul politic crede că ideologia sa poate înlocui toată experienţa şi evoluţia generaţiilor anterioare şi că aceasta se poate aplica oriunde fără vreo modificare. Oricare ar fi utopia lui specifică, utopistul este universalist şi cosmopolit: dispreţuieşte naţionalitatea şi comunitatea, tradiţia şi istoria, rădăcinile şi obiceiurile. Până şi marele Cousteau se arăta oripilat de… utopia pseudo-liberală: „Sunt de acord cu economia liberală, dar este o mare deosebire între o economie liberală – adică libera iniţiativă bazată pe legea cererii şi ofertei – şi sistemul pieţei. Sistemul pieţei, cel în care trăim, face mult rău planetei, deoarece totul are un preţ, dar nimic nu are valoare. Din cauza acestei confuzii colosale între preţ şi valoare, viaţa economică actuală a devenit o nerealitate fundamentală, o abstracţie. Sistemul pieţei este din ce în ce mai mult preocupat de lucruri care nu există decât de lucruri care există. Derivatele financiare – în special speculaţia asupra speculaţiei – redau distanţa de la piaţă la realitate. Valoarea reală se pierde pe drum. Realitatea nu mai contează”[6]. La incompatibilitatea naţionalism-individualism şi la compatibilitatea naţionalism-colectivism se opreşte şi Cioran: “Naţionaliştii vor trebui să-şi învingă atâtea şi atâtea prejudecăţi şi să înţeleagă că nu-şi pot face o apariţie onorabilă în faţa istoriei înainte de a fi găsit o ieşire din situaţia teoretică paradoxală în care se complac. Ideea colectivistă este compatibilă cu ideea naţională. Contrariul îl susţin curentele de stânga, internaţionaliste, din o mie şi una de interese, precum şi inconştienţa atâtor şi atâtor naţionalişti. Aceştia din urmă, refuzând ideea colectivistă, sombrează fără scăpare într-un vid total”[7].

Să insistăm puţin şi asupra raportului dintre naţionalism şi democraţie. Se afirmă – corect – că nu există democraţie, nici suveranitate, dacă naţiunea nu este concepută ca un singur popor/ethnos, în sensul politic al termenului. Adevărata egalitate, care poartă numele de echitate, este un principiu de drept (universal recunoscut) şi nu poate fi confundată cu egalitarismul sec, menit să ignore diferenţele reale şi semnificative care apar între indivizi şi între comunităţi. Revenind la naţionalism şi democraţie, trebuie spus că între ele nu a existat niciodată vreo incompatibilitate structurală sau ideologică, după cum observa şi Iorga: “Noi înţelegem şi azi ca şi mai înainte naţionalismul ca o datorie de a lucra din răsputeri pentru ca în ţara lui românul să-şi aibă tot dreptul lui fără a nedreptăţi pe nimeni, dar fără a se lăsa nedreptăţit de nimeni. Noi înţelegem şi azi ca şi mai înainte democraţia nu numai ca dreptul poporului dea a lua parte la cârmuirea ţării sale, dar şi ca datoria celor chemaţi de a-l pregăti pentru această sarcină, de a-l lumina pentru el, în loc de a-l întuneca pentru ei”[8]. Să nu uităm că democraţia este acea formă de guvernământ în care deciziile majore rezidă, direct sau indirect, în voinţa majorităţii adulţilor guvernaţi (conform definiţiei din „Enciclopedia Americană”). Ethnos-ul poate fi privit ca o precondiţie pentru demos. Naţionalismul ar fi o precondiţie a democraţiei. Ar fi greu să ne imaginăm o democraţie reprezentativă funcţională care să nu fie bazată pe un popor cu caracteristici comune[9]. Ce incompatibilitate ar putea exista, dacă ţinem seama că “o ţară este democrată dacă acordă poporului ei dreptul de a-şi alege propriul guvern prin vot secret, în cadrul unor alegeri multipartite, periodice, pe baza sufragiului universal şi egal al persoanelor adulte”[10]? Voinţa generală este întotdeauna dreaptă[11], iar idealul poporului este mult mai drept decât al celor puternici, deoarece aceştia din urmă vor să asuprească, pe când el doreşte să nu fie asuprit[12].

Ne vom opri, în final, la principalele două cărţi care au influenţat, în ultimul deceniu, teoriile contemporane asupra viitorului: „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, respectiv „Sfârşitul istoriei şi ultimul om”. S-a spus, pe bună dreptate, că situaţia internaţională rămâne confuză, iar directori de opinie precum Huntington şi Fukuyama nu sunt capabili să gândească în afara clişeelor liberal–democratice[13]. Iată care era, în esenţă, ideea centrală a lui Samuel P. Huntington, aşa cum este ea prezentată în prima dintre lucrările menţionate: „Modernizarea a sporit, în general, nivelul material al Civilizaţiei, pretutindeni în lume. A întărit ea însă şi dimensiunile morale şi culturale ale Civilizaţiei? În unele privinţe se pare că aşa s-a întâmplat. Sclavia, tortura, abuzurile asupra indivizilor au devenit din ce în ce mai puţin acceptabile în lumea contemporană. Totuşi, este acesta pur şi simplu rezultatul impactului civilizaţiei occidentale asupra altor culturi şi prin urmare o reversiune morală se va produce pe măsură ce puterea occidentală decade? Există multe dovezi în anii ’90 ale relevanţei paradigmei haosului general din afacerile mondiale: o decădere globală a dreptului şi a ordinii, state eşuate şi o anarhie crescută în multe părţi ale lumii, un val global de crime, mafii şi carteluri ale drogurilor transnaţionale, o crescută dependenţă de droguri în multe societăţi, o slăbire generală a rolului familiei, un declin al încrederii şi al solidarităţii sociale în multe ţări, violenţe etnice, religioase, civilizaţionale şi supremaţia pistolului, prevalente aproape în întreaga lume. În diferite oraşe – Moscova, Rio de Janeiro, Bangladesh, Shanghai, Londra, Roma, Varşovia, Tokio, Johannesburg, New Delhi, Karachi, Cairo, Bogota, Washington – crimele sunt în plin elan şi elementele de bază ale Civilizaţiei pălesc. Afirmarea corporaţiilor transnaţionale ce produc bunuri economice este rivalizată din ce în ce mai mult de afirmarea mafiilor criminale, a cartelurilor drogurilor şi a bandelor teroriste care asaltează violent Civilizaţia. Legea şi ordinea reprezintă primele condiţii prealabile ale Civilizaţiei şi aproape în întreaga lume – Africa, America Latină, fosta Uniune Sovietică, Asia de Sud, Orientul Mijlociu – ele par a se fi evaporat, în timp ce se află sub un serios asalt China, în Japonia şi în Occident. La nivel global, Civilizaţia pare în multe privinţe că cedează în faţa barbarismului, generând o imagine a unui fenomen fără precedent, Vremuri Întunecate Globale, care coboară probabil asupra umanităţii. În anii ’50, Lester Pearson a avertizat asupra faptului că oamenii au intrat într-o epocă în care diferite civilizaţii trebuie să înveţe să trăiască alături una de alta, în stare paşnică, învăţând una de la alta, fiecare studiind istoria, idealurile, arta şi cultura celeilalte, îmbogăţindu-şi reciproc vieţile. Alternativa în această mică lume suprapopulată este neînţelegerea, tensiunea, ciocnirea şi catastrofa. Atât viitorul păcii, cât şi cel al Civilizaţiei depind de înţelegerea şi cooperarea dintre liderii politici, spirituali şi intelectuali ai marilor civilizaţii ale lumii. În ciocnirea civilizaţiilor, Europa şi America vor sta împreună sau vor fi separate. În marea ciocnire, adevărata ciocnire globală între Civilizaţie şi barbarism, marile civilizaţii ale lumii, cu bogatele lor realizări în domeniul religiei, artei, literaturii, filozofiei, ştiinţei, tehnologiei, moralităţii şi compasiunii vor sta de asemenea împreună sau vor fi separate. În era pe cale de a se naşte, ciocnirile dintre civilizaţii reprezintă cele mai mari ameninţări la adresa păcii mondiale, iar o ordine internaţională bazată pe civilizaţii este cea mai sigură pază împotriva războiului mondial” [14]. Cu riscul de a-i şoca pe unii cititori, afirmăm că, parţial, autorul are dreptate. Ne referim, în speţă, la pasajul în care Huntington vorbeşte despre superioritatea conceptului de Civilizaţii, în raport cu cel de Civilizaţie. Pluralul multipolarităţii este preferabil totalitarismului unipolar al modelului actual de globalizare. Iată de ce autorul amintit trebuie citit şi înţeles cum se cuvine.

Celălalt autor, Francis Fukuyama, pune în circulaţie idei puţine, fixe, radicale, ceea ce nu-i salvează cartea, care, deşi celebră, este – iremediabil – tezistă şi simplificatoare. În mare, pseudo-teoria care a făcut epocă în deceniul trecut este următoarea: „Nu există nici o alternativă istorică la structura de piaţă şi la statul liberal democratic. Este un model care suportă îmbunătăţiri dar, la nivel global, a existat credinţa comună că aceste tipuri instituţionale au sunt cele mai bune pe care le-a inventat omenirea până acum. Am ajuns la capătul istoriei, în sensul că ne-am epuizat alternativele istorice. Dar asta nu înseamnă că toate societăţile vor fi uniforme sau că se vor bucura în mod egal de succes”[15]. Atacul lui Fukuyama la adresa naţiunilor este pe cât de vehement, pe atât de ridicol: Cultura – atunci când ia forma rezistenţei la transformarea anumitor valori tradiţionale în valori ale democraţiei – poate astfel constitui un obstacol în calea democratizării. Un stat naţionalist, adică un stat în care numai membrii unui anumit grup naţional, etnic sau rasial au dreptul la cetăţenie, constituie o formă de recunoaştere iraţională. Naţionalismul este în mare măsură o manifestare a dorinţei de recunoaştere care se naşte din thymos. Naţionalismul nu este preocupat în primul rând de câştigul economic, ci de recunoaştere şi demnitate. Naţionalitatea nu este o trăsătură naturală; ai o naţionalitate doar dacă alţi oameni ţi-o recunosc. În locul principilor care luptau pentru gloria personală, avem acum naţiuni întregi care cer recunoaşterea naţionalităţii lor. La fel ca stăpânul aristocrat, aceste naţiuni s-au arătat dispuse să accepte riscul morţii violente pentru a obţine recunoaşterea, pentru a-şi dobândi locul cuvenit sub soare. Cei care susţin că naţionalismul este o forţă elementară prea puternică pentru a fi învinsă de liberalism şi de interesul economic trebuie să se gândească la soarta religiei organizate, care a fost vehiculul recunoaşterii precedând naţionalismul. Contrar celor care credeau la vremea aceea că religia este o trăsătură necesară şi permanentă a peisajului politic, liberalismul a învins religia în Europa. Dacă soarta naţionalismului este de a pierde teren ca forţă politică, trebuie ca el să fie obligat să devină tolerant, exact cum s-a întâmplat cu religia înaintea lui. Grupurile naţionale îşi pot păstra limba şi identitatea, dar această identitate se va exprima în primul rând pe tărâmul culturii, şi mai puţin pe cel al politicii. Francezii pot continua să-şi savureze vinurile şi nemţii – cârnaţii, dar aceste lucruri vor ţine numai de sfera vieţii private. Este foarte curios de ce oamenii cred că un fenomen atât de recent din punct de vedere istoric, ca naţionalismul, va fi de acum încolo o trăsătură permanentă a peisajului social uman. Forţele economice au încurajat naţionalismul înlocuind barierele de clasă cu cele naţionale, ducând astfel la formarea unor entităţi omogene lingvistic, centralizate. Aceleaşi forţe economice încurajează acum desfiinţarea barierelor naţionale prin făurirea unei pieţe mondiale integrate unice. Faptul că naţionalismul nu va fi, poate, definitiv neutralizat din punct de vedere politic nici în generaţia aceasta şi, poate, nici în următoarea, nu afectează şansa ca acest lucru să aibă loc în viitor”. Cât despre viitorul umanităţii, iată maniera infantilă, total nepotrivită pentru complexitatea şi gravitatea tematicii abordate, în care Fukuyama descrie melanjul etnico-religios care ar putea înlocui lumea statelor naţionale: Dacă evenimentele continuă să se desfăşoare ca în ultimele decenii, este posibil ca ideea unei istorii universale şi direcţionale care duce la democraţia liberală să li se pară mult mai plauzibilă oamenilor… În loc să semene cu o mie de vlăstari înflorind şi dând naştere la tot atâtea plante diferite, omenirea va ajunge să arate mai degrabă ca un convoi de căruţe care străbat un drum. Unele dintre ele se vor îndrepta iute şi fără şovăire spre oraş, în timp ce altele îşi vor petrece noaptea sub cerul liber în pustiu, sau blocate undeva în ultima trecătoare din munţi. Câteva căruţe, atacate de indieni (sic!), vor fi fost incendiate şi abandonate de-a lungul drumului. Vor exista şi câţiva căruţaşi care, buimăciţi de lupte, îţi vor fi pierdut simţul de orientare şi se vor îndrepta în direcţia greşită pentru o vreme, în timp ce alţii, obosiţi de drum, se vor hotărî să întemeieze tabere permanente în anumite puncte din urmă ale drumului. Altele vor fi găsit căi alternative faţă de drumul principal, deşi vor descoperi că pentru a trece prin ultimul lanţ de munţi, trebuie să folosească aceeaşi trecătoare. Dar majoritatea căruţelor vor înainta spre oraş şi cele mai multe vor ajunge acolo. Căruţele seamănă unele cu altele: chiar dacă sunt vopsite în culori diferite, fiecare are patru roţi şi este trasă de cai, iar înăuntru se află o familie care speră şi se roagă să aibă o călătorie ferită de primejdii. Diferenţele aparente dintre situaţiile în care se găsesc căruţele nu reflectă diferenţe permanente şi necesare dintre oamenii din căruţe, ci sunt doar rezultatul poziţiilor diferite de-a lungul drumului”[16].

Ne amintim de o excelentă observaţie: Paradoxal, ideologia democraţiei globale pare să fie similară eşuatei utopii comuniste, cu o singură excepţie: este, în momentul de faţă, încununată de mai mult succes în atingerea scopurilor sale”[17]. Succesul este mai mult aparent, pentru că un Imperiu Mondial nu poate dura decât o fracţiune de secundă, timp în care naţiunile se vor trezi la realitate şi vor începe să construiască, democratic şi civilizat, o lume plurală, a diversităţii. Încercări au mai fost, de-a lungul istoriei lumii, dar ele au fost – toate – sortite eşecului, iar cei care le-au urzit au sfârşit prost. Explicaţia futilităţii unor asemenea demersuri este una şi aceeaşi, valabilă şi azi: nu putem toţi, ca nişte căruţaşi bezmetici scorniţi de imaginaţia bolnavă a vreunui „filozof” cu nervii zdruncinaţi, să mergem ca orbeţii pe un drum care nu duce nicăieri. Nu putem îmbrăca, toţi, aceeaşi uniformă, aceeaşi cămaşă de forţă, aceeaşi zeghe cu care ne ispitesc, pe viaţă, nişte sirene amăgitoare (din acelaşi clan care ne îndemna, în veacul trecut, să ne înrolăm în rîndurile bolşevicilor!). Unamuno spunea: “Viaţa este o luptă, iar solidaritatea faţă de viaţă este o luptă şi se manifestă prin luptă. Nu voi obosi să repet că ceea ce îi uneşte cel mai mult pe oameni sunt discordiile lor. Iar ceea ce îl uneşte cel mai mult pe om cu el însuşi, ceea ce face unitatea intimă a vieţii noastre, sunt discordiile noastre intime, contradicţiile interioare ale discordiilor noastre”[18]. Oricare ar fi orientarea noastră politică, orice doctrină, program sau interese am avea, trebuie să ne gîndim că nu putem amaneta viitorul copiilor noştri, pentru că, aşa cum proclama Nietzsche prin vocea exegetului său Bertram: „Poruncim oare celor ce-au fost? Noi slujim celor ce vin”[19]. Unii spun că dragostea faţă de trecut se hrăneşte din ura faţă de prezent. Se poate să fie şi aşa. Oricum, numai dacă ne păstrăm tradiţia, identitatea, libertatea de gândire şi creaţie, suveranitatea naţională – fiecare din noi va putea afirma oricând, fără să-i fie ruşine de el însuşi, asemenea lui Nicolae Iorga, în vara anului 1940: „Credinţele meleau rămas întregi”[20]. În sufletul oricărui bun român – odată cu intima conştientizare a realităţilor etnice, religioase, economice, sociale şi politice pe care această analiză a încercat să le reliefeze – ar trebui să înflorească, timizi, ghioceii speranţei. Trebuie să crezi, ca să poţi avea îndoieli[21] …

– Va urma –
–––––––––––––––––––
[1] Alain de Benoist, Gemeinschaft and Gesellschaft: A sociological view of the decay of modern society.
[2] Tomislav Sunic, The Decline and Splendor of Nationalism.
[3] Georgios Varouxakis, Nationalism, Patriotism and Liberalism: A Debate Revisited?
[4] Gil Dellanoi, Naţionalismul şi cataliza ideologică, în vol. Naţiuni şi naţionalisme, Ed. Corint, 2002.
[5] I. G. Duca, Doctrina liberală, Bucureşti, 15 februarie 1923.
[6] Vezi interviul cu Jacques Yves Cousteau, în vol. Schimbarea ordinii globale (coordonator: Nathan Gardels), Editura Antet, 2002.
[7] Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, 1936.
[8] Nicolae Iorga, Manifestul Partidului Naţionalist-Democrat, în “Neamul Românesc”, 25 septembrie 1919.
[9] Sigurd Skirbekk, Nationalism – Subject of Study and Term of Abuse.
[10] Francis Fukuyama, Sfârştul istoriei şi ultimul om, Ed. Paideia, 1992.
[11] Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, în vol. Fundamentele gândirii politice moderne (coordonatori: A. P. Iliescu, E. M. Socaciu), Ed. Polirom, 1999.
[12] Niccolo Machiavelli, Principele , în vol. Fundamentele gândirii politice moderne (coordonatori: A. P. Iliescu, E. M. Socaciu), Ed. Polirom, 1999.
[13] Gary Ulmen, Toward a New World Order: Introduction to Carl Schmitt’s «The Land Appropriation of a New World».
[14] Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mond
[21] Ernst Bertram, op. cit.

iale, Ed. Antet, 1998.
[15] Vezi interviul cu Francis Fukuyama, în vol. Schimbarea ordinii globale, (coordonator: Nathan Gardels), Ed. Antet, 2002.
[16] Francis Fukuyama, Sfârştul istoriei şi ultimul om, Ed. Paideia, 1992.
[17] Tomislav Sunic, A Global Village and the Rights of the Peoples.
[18] Miguel de Unamuno, Agonia creştinismului, Ed. Institutul European, 1993.
[19] Ernst Bertram, Nietzsche – încercare de mitologie, Ed. Humanitas, 1998.
[20] Nicolae Iorga, Ce nu mi se poate cere, în “Neamul Românesc”, 4 august 1940.

Sursă material și fotografie: http://www.art-emis.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în DOCUMENTE ŞI MATERIALE, ȘTIREA ZILEI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la BĂRBATUL NEAMULUI ROMÂNESC: DR. VLAD HOGEA

  1. Pingback: BĂRBATUL NEAMULUI ROMÂNESC: DR. VLAD HOGEA | IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU | radupopescublog

  2. În prag de An Nou, sincere urări de sănătate și fericire ! Cu prețuire, Georgeta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s