SĂRATA GALBENĂ – SIMBOL DE ARMONIE
Mă macină dorul, astâmpăr nu are,
Acasă,-n SĂRATA… își cere-alinare,
Căci n-a mai aflat o unică, alta în lume,
Sărata Galbenă – încontestabilă minune!
Când veți vedea o oază de verde inundată
Și lanuri care dau în pârg cu spice-înrourate,
Un afluient, Sărata, ce, șerpuind, se-ndreaptă
Printre grădini și case-împărătești aliniate,
Nu vă opriți, să știți că n-ați greșit,
Când de uimire ochiul, fermecat, a ostenit
Și sufletul, fără să vrea, în freamăt a pornit,
În armonia din SĂRATA GALBENĂ-ați venit!
Legenda povestește de-un cioban Golban,
Ajuns cu turma de mioare pe mănosul lan
Și fascinat de apa lină și verdea bogăție,
A botezat Sărata lui Holban a sa moșie.
Și Domnul a hărăzit locașul său aici să fie
În sat cu oameni harnici, un cuib de omenie,
Și pentru-a lor credință și dragostea de glie,
Norocul adunat să le aducă pace și-avuție.
Dar marele noroc al pământenilor de-aici
E un primar, un Ștefan dintre cei voinici,
Care-a știut să-îndrepte satul pe acea cărare,
Ce-i duce faima glorioasă-n lumea mare.
Mereu în frunte sunt: la muncă, la cântare,
La dans, „Arcușul” lor analogie-n țară n-are,
Căci tot ce-i strămoșesc aici întinerește
Și tot ce-i românesc în vatra satului rodește!
Nu vei găsi în Basarabia o școală mai serioasă,
Cu un director, ce-a făcut din ea a cărții casă,
Un colectiv, ce de-a sa muncă nu se obosește
În a-nvăța, a educa și a iubi elevii – sufletește!
Aici părinții și copiii au respectul cuvenit,
Azilul de bătrâni le ține crezul monolit,
Iar grădinița, care-n ploi și soare nu-i pustie,
Vorbește despre dragoste fierbinte pe moșie.
Aici s-au întâlnit și înrudit popoare,
Ce au aceleași scopuri și-aceeași sărbătoare,
Și cine e venit din plai străin nu se sfiește,
Învață a trăi și a iubi, ca băștinașii, românește.
Port rădăcini de soi din vatra asta strămoșească,
Mândrie port de cei ce-o fac să strălucească!
Deși-s purtată ca o frunză pe meleag străin,
Mi-e sufletul acasă, doar când la baștină revin.
Cine cuvântul meu îl pune la-ndoială,
Vino de Cuvioasa Parascheva, la hramul cu spoială
Și prinde-te cu consătenii mei în hora mare,
Și vei simți ce foc trăiește-n fiecare,
În clocotul din sânge fără-astâmpărare,
Ei știu din viață-a face mare sărbătoare!
Plugari sau demnitari au suflete de pâine,
Un sat clădit pe dărnicia din țărâne,
Un sat-minune, vie și nepieritoare,
Ce pe-acest pământ, în armonia sufletească, n-are asemănare!
9 octombrie 2014 Maria Botnaru
IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU 