VERSURI NOI: DOR DE FRUNZĂ VERDE

DOR DE FRUNZĂ VERDE

Galbenul e o taină… țin o frunză în palmă,

Parc-o simt cum se zbate, copleșită de spaimă,

Pe-a ei frunte ploița picături desenează,

În cădere cu ea și-al meu suflet, de dor sângerează…

 

Ce ne facem: și eu, și măruntă ploița,

Când un vânt nemilos va strivi iar portița?

Căci de secole frunza apărat-a românul

Și de liftele noastre, și de rusul,  străinul.

 

În Carpați voi să-și sune glasul doina greoaie?

Deși toamna-i rodită în livezi și-n butoaie,

Sărăcia-i stăpână pe „RM”, o republică falsă,

Iar bătrâni și copii n-au fărâma destulă la masă.

 

Într-un verde mustos îmbrăca  ieri ferestra

Și cu foșnet pe ram domolea grea năpasta,

Iarăși goi, ca și pomii, și flămânzi, ca și câinii,

Pentru ziua de mâine vom „alege” stăpânii…

 

O tristețe m-apasă  și ploița tot cerne,

Câți mai sunt demnitari, câte fi vor guverne,

Ca să bage-n mormânt Basarabia mică

Și poporul, ce-a fost și mai e un șiret de opincă?

 

 

Cade frunza-n neștire… fi-vor zile cu soare?

Niște clipe-i  sunt anii, împlinită e oare?

A lupta cu infernul de azi este greul cel mare,

A muri, ca o frunză,  poate, nici că o doare…

 

A trăi printre haite umane fără simțul iubirii,

Ce mă fac fără verdele frunzei…  pe cărarea pieirii?

 

7 octombrie 2014       Maria BOTNARU