DOR DE FRUNZĂ VERDE
Galbenul e o taină… țin o frunză în palmă,
Parc-o simt cum se zbate, copleșită de spaimă,
Pe-a ei frunte ploița picături desenează,
În cădere cu ea și-al meu suflet, de dor sângerează…
Ce ne facem: și eu, și măruntă ploița,
Când un vânt nemilos va strivi iar portița?
Căci de secole frunza apărat-a românul
Și de liftele noastre, și de rusul, străinul.
În Carpați voi să-și sune glasul doina greoaie?
Deși toamna-i rodită în livezi și-n butoaie,
Sărăcia-i stăpână pe „RM”, o republică falsă,
Iar bătrâni și copii n-au fărâma destulă la masă.
Într-un verde mustos îmbrăca ieri ferestra
Și cu foșnet pe ram domolea grea năpasta,
Iarăși goi, ca și pomii, și flămânzi, ca și câinii,
Pentru ziua de mâine vom „alege” stăpânii…
O tristețe m-apasă și ploița tot cerne,
Câți mai sunt demnitari, câte fi vor guverne,
Ca să bage-n mormânt Basarabia mică
Și poporul, ce-a fost și mai e un șiret de opincă?
Cade frunza-n neștire… fi-vor zile cu soare?
Niște clipe-i sunt anii, împlinită e oare?
A lupta cu infernul de azi este greul cel mare,
A muri, ca o frunză, poate, nici că o doare…
A trăi printre haite umane fără simțul iubirii,
Ce mă fac fără verdele frunzei… pe cărarea pieirii?
7 octombrie 2014 Maria BOTNARU
