VERSURI NOI: ALE TOAMNEI NEVOI

ALE TOAMNEI NEVOI

Mi-e cuvântul în plină putere

Se apleacă pe foaie plângând,

Glasul său adevărul își cere

Și lovește-n minciună, rănind.

 

Nu acceptă să-l mângâi cu versul,

Nici cu toamna bogată  nu-l sting,

Cu-o scânteie-aprinde întreg Universul,

Și nu-l pot stăpâni, de chemarea-i mă frig!

 

Basarabia geme de roade-ngrelată,

E  natura o mamă, ce ne ia din nevoi,

Dar și azi, iarăși jalnici, cum am fost altădată,

Nu mai știm ce să facem: belșugul  nu e de noi.

 

Uite plânge livada cu ramul de măr răsturnată

Și în vii boabe pline  țipă coapte sub  ploi,

Un dezastru e nucul rodit de la poartă,

Ne împroașcă cu nuca în frunte, că ni-i pasul greoi.

 

Suc pe râuri ne curge: roșii, piersici și prune

Dulci, mustoase, umplute cu miere și soare,

Haide, hai, Nătăfleață, în hambare mă pune,

Vei avea vitamine și-n cumplită ninsoare!

 

 

Ne rugăm de toți sfinții, să ne dea zile bune

Și pe frați implorăm: „Importați de la noi!

Sărăntoci, jalnici, proști, ce să  facem cu-atâta minune,

Ce din cer coborât-a, fără voie,  drept în gură de goi…

 

Doamne, iartă-mi cuvântul cel cu putere,

Nu-l mai pot stăvili, e pe foaie război,

Dă-ne, Bunule, minte, s-adunăm a toamnei avere,

Și-un păstor înțelept să răstoarne-acest car,

plin cu proști, la gunoi!

 

Nu mă pune s-aleg între prosti  și-între hoți,

Împărțiți în partide, demnitari de nou soi,

Știu cu zel a promite,  frați cu Iuda sunt toți…

Mie azi nu-mi dau pace ale toamnei, grele nevoi…

 

7 septembrie 2014         Maria Botnaru

Publicitate