Interviu cu poeta și publicista MARIA BOTNARU
,,Poezia este cuvântul îmbrăcat într-un veșmânt de idei”
– De la cine ați moștenit talentul de a scrie si cum s-a trezit în Dvs. această pasiune?
– Nu țin minte să fi scris cineva poezii în familia noastră. Părinții mei, Zinaida și Andrei Vlas, originari din satul Sărata Galbenă, Hâncești, au fost țărani înstăriți, dar având 5 copii, nu prea le ardea de poezie. Povestitorul meu din copilărie a fost bunelul meu, Petru Vlas, care în serile lungi de iarnă îmi ticluia niște povestioare, mai mult cu caracter educativ. Țin minte una, pe care mi-a spus-o pe la 4 anișori, într-un moment, când am refuzat să mi se taie unghiile cu un foarfece de croitorie. Bunelul mi-a povestit despre o situație similară cu o copiliță din vecini, căreia tatăl i-a tăiat cu toporul unghiile cu tot cu degețele, din care cauză, crescând mare, copila nu s-a măritat. Impresionată, eu i-am întins mânuța și i-am zis: „Hai, taie-mi-le, dar așa ca să mă mărit!” Primele poezii pe care le-am învățat pe de rost, au fost rugăciunile, auzite de la bunica Iulița Vlas, pe care-mi plăcea să le declam, ca să fiu, cu siguranță, auzită de Dumnezeu. Dar poezia a pătruns în sufletul meu pe băncile școlii din satul natal. Cu mult drag îmi amintesc de dna Prelepov Ana Grigore, de dl Sângereanu George Andrei, profesori de limbă și literatură română, care au sădit în sufletul meu de copil sămânța de poezie, ce a erupt în roade peste ani.
– La ce vârstă ați început să scrieți poezii?
– Primele poezii le-am scris pe la 13 ani, declamându-le în cadrul Cenaclului „Retorica” organizat de profesorul George Sângereanu, dar nu le-am păstrat, apoi pe la 15 ani mi-am făcut un caiet de creație, cu ocazia participării la olimpiada raională de limbă și literatura română, unde se cerea și creație proprie și care, probabil, a jucat un rol hotărâtor în a obține premiul I.
– Mai țineți minte primele poezii scrise?
– Una din poeziile mele din acea perioadă e o poezie dedicată povestitorului meu, cu titlul: „Bunelului Petru Vlas” De brumă mângâiate ți-s tâmplele bogate,/De roua dimineții ți-s palmele spălate,/Iar cel suman călit în ploi și vânt,/Aduce-n casă miros de pământ/Și nu e om mai fericit ca tine,/Să poarte-n suflet dragoste de pâine.
– La început, probabil, visul dvs. a fost acela de a ține în mână prima dvs. carte cu poezii. În ce an aţi tipărit prima carte?
– Poezia cu adevărat a erupt în sufletul meu, atunci când am întâlnit un bărbat deosebit, pe Alexandru Valeriu Moraru, care m-a însuflețit să iau în serios această pasiune și s-o aștern pe hârtie. Până atunci scriam rânduri, strofe pe foi răzlețe și, deseori nici nu le păstram. Poezia trăia în sufletul meu mai mult într-o formă verbală și de multe ori doar în gândul meu, pentru că crescând 3 copii, ai parte de mai multă proză, decât de poezie. Prima culegere de versuri, IMENSITATEA IUBIRII, e un proiect, realizat cu dibăcie de d-lui, autoarea copertei fiind fiica sa, Laura Moraru. Când am luat în mâini acea culegere, am simțit același sentiment de împlinire, ca în clipa când Dumnezeu mă fericea cu un prunc. Un alt proiect de Alexandru Moraru, ce a trecut pe brio la cititor, este culegerea „URMELE DRAGOSTEI ETERNE”.
– Care este recenta carte tipărită?
– Recenta carte, „Poezii Patriotice”, a ieșit de sub tipar în ziua mea de naștere, la 5 septembrie, ca un cadou, un proiect, conceput și realizat, de soțul meu, Alexandru Valeriu Moraru, istoric, arhivist și publicist.
– Copii dvs. va citesc?
– Am trei copii: Cristina, Mihaela și Petru, pe care i-am crescut mai mult de una singură, tatăl lor fiind plecat la muncă în Rusia, cea ce a fost și o cauză a divorțului. Sigur, citesc și își expun părerile, păstrează, ca ceva scump cărțile, dăruite de mine.
Anul curent, Mihaela mi-a dedicat o poezie de ziua mea „Umărul mamei”, de care am rămas foarte impresionată, pentru că am văzut în ea o prelungire a poeziei mele. Am nişte relaţii frumoase cu copiii mei – în relații de dor nesățios, mereu aștept, mereu sunt puține clipele petrecute împreună, pentru că Cristina și Petru locuiesc la București, unde și-au făcut studiile, iar Mihaela se află în SUA. Dar cel mai neogoit dor îl port pentru nepoțelul Albert-Andrei, născut în această vară la București.
– La foarte mulți scriitori se observă în poezii durerea, dezamăgirea față de anumite probleme din societate, familie, viața personală. Dvs, când scrieţi, pe ce vă axați cel mai mult?
– Viața cu bune și rele, cu realizări și dezamăgiri, oamenii ce mă fascinează, istoria neamului românesc, dragostea de Țară și de graiul românesc, dragostea de omul iubit, sentimentul matern, ce mă topește zi de zi, natura, ce mă fascinează în orice anotimp… toate, în ansamblu, alcătuiesc tematica poeziilor mele. Mai bine zis poeziile mele se nasc din emoții, din încărcătura sufletească ce nu mă mai încape și se cere, urgent, așternută pe hârtie, ca să ajungă în sufletul cititorului.
– Care este emoţia ce vă domină atunci când creați?
– Plăcerea, că am creat ceva și nu am irosit secunda în van, ci am mai lăsat o urmă nouă pe pământ.
– Ce este pentru dvs. dragostea?
– Dragostea e un izvor, din care sorbi lacom, pe săturate și nu mai ai saț. Dragostea este soțul Alexandru, cu care rostim același cuvânt și trăim în același gând. Dragostea sunt copiii, cărora le-am dat fărâmă din mine și-mi vor duce numele mai departe.
– Oferiţi-ne, va rog, o definiţie metaforică a poeziei?
– Poezia este cuvântul îmbrăcat într-un veșmânt de idei.
– De ce aţi ales să deveniți scriitor?
– Nu am ales să devin scriitor, am îndrăznit să fac ce-mi place, o bună parte din oameni nu fac acest lucru și e foarte trist. Sunt foarte norocoasă în această privință: scriu în orice clipă liberă și nu mă mai satur… cum se primește, las la judecata celor ce mă citesc.
Valeria SCAFARU, stagiară
Sursa:www.curierul.md
IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU 