DICTATURA IERNII
Cu dictatură absolută împroașcă-n gol ninsoarea,
Curajul ei, năstrușnic, ne-aprinde indignarea
Și contra gerului ei, dalb, ce mână înghețarea,
Ne răzvrătim, fierbinte, păstrându-ne suflarea.
Prea ofensivă-n dansul fulgilor pe albul întețit,
Ne paște o prospețime din recele-i cumplit!
Dar, aparent supuși, cu ochi deplin orbiți,
Suntem rebelii calzi cu pumnii strânși uniți.
Ca proletari, săraci de zilele în darn trăite
Și de cadența clipelor ireversibil irosite,
Peste oștirea ei, clădită-n piramide aiurite,
Reînoim cărări prin drame de alunecări zorite.
Minutelor, secundelor dăm frâul slobozit
Și albul infinit s-așterne la picioare-înrobit,
Pășim în largul lui de-asprimea ei vrăjiți,
Totalitar, regimul ei ne face, totuși, fericiți!
Refugiem-n odaia caldă… palpită înserarea,
Sub plapuma plăcerii veghează împăcarea
Și doar regala iarnă, prin fulguiri, ca nadă,
Roind la geam, ne urmărește, ca pe-o pradă.
Orgolioasă, își retrage-armatele sleite,
Căci vise înmugurite au cojile plesnite
Și-n ochii, radiind de armonii rodite,
Ning primăverile-n petale albe, fulguite…
Un crâncen ger ornează sticla-n albe flori,
Vrăjiți de-al fluierului zvon, pe rugul de fiori,
Îmbrățișați, uităm somația iernatică, naivă,
Prierică senzație stinge vâltoarea ei… cam agresivă.
28 ianuarie 2014 Maria Botnaru
IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU 