PROZĂ NOUĂ: INIMĂ DE MAMĂ

       INIMĂ DE MAMĂ

IMENSITATEA IUBIRII cu MARIA BOTNARU

Elvira a adormit târziu și dimineața a început-o nu cu Doamne ajută… A întârziat la serviciu (viața a impus-o să deschidă o mică afacere, care i-a dat posibilitatea să ridice trei copii, să le dea studii). De vreo 15 ani este posesoarea unui magazin, ce realizează haine și încălțăminte, mai mult gen sport. Atunci când vânzătorul nu are posibilitatea să-și exercite funcția, Elvira o înlocuiește, mai mult ca să se abată de la grijile cotidiene sau pentru a-și satisface marea ei patimă: comunicarea cu lumea e o obsesie a sa, care o face atât de mulțumită, atunci când descoperă persoane interesante sau atunci când poate oferi un sfat cuiva, căci la vârsta ei se bucură deja de un drept de-a mai învăța și ea pe cineva. Această muncă i-a fost și un refugiu și în situația, când, rămasă cu trei copii, a știut a înfrunta singurătatea și numai greutățile au ajutat-o a face din ei oameni buni. A fost cam anevoios la început, firea ei romantică și această muncă, ce o absorbea total, obligând-o să se transforme într-un rob al banului, o țineau într-o încordare, dar realitatea dicta niște reguli, care au făcut-o să înțeleagă că pentru a deveni un vânzător împlinit, e nevoie și de o artă oratorică, de unele cunoștințe în domeniul dat, e necesar să fii și un psiholog cât de cât, să ai o bunăvoință, ce ar atrage lumea.  Când au mai slăbit chingile sorții (copiii odată și odată cresc), ea s-a pomenit că această profesie îi aduce și o plăcere, nu numai venit, atunci când omul pleacă împăcat,  mulțumit de alegerea reușită a unui obiect necesar. A cunoscut în acest răstimp multe persoane, care pe departe nu făceau parte cerințelor acestei profesii. Unii oameni veneau cu o încărcătură negativă atât de evidentă, că după comunicarea cu ei, avea impresia că a fost la descărcat vagoane, era atât de epuizată și numai intuiția și darul de a presăra pe ici-colo câte o glumă, o scoteau din impas…

   IMENSITATEA IUBIRII cu MARIA BOTNATUCalculatorul, care a priponit-o în preajma-i până hăt după miezul nopții, un somn, obsedat de grija de-a nu întârzia, au făcut-o să reacționeze mai anevoios la deșteptător. Când a deschis „dugheana”, Soarele era deja sus și ea și-a amintit  vorbele bunelului: „Dormi până te frige soarele…”  A făcut puțină ordine în vitrine și, preocupată de idea de-a face rost de o cafeluță, fredona o melodie românească, care-i roia de dimineață în minte, semn de o bună dispoziție (la Tighina nu prea vei auzi grai românesc, dar mite muzică românească).  Primii clienți, ce au pășit pragul localului, au fost doi maturi și doi copii – o familie tânără. Fetița avea vre-o 6 anișori, iar băiețelul în jur de 4 ani, bine îmbrăcați, cu obrăjorii rumeni, semănau cu doi îngerași, coborâți din cer.  Au dat binețe și, ca de obicei, Elvira i-a întrebat ce doresc, ca să știe ce să le propună. Bărbatul a măsurat-o cu o privire tăioasă și s-a îndreptat spre raftul cu adidași. Soția l-a urmat și, în timp ce ei studiau asortimentul, copila s-a așezat cumincioară pe un scaun și a învăluit-o pe Elvira cu o privire atât de limpede, încât ea uită că e la muncă și o admiră ca pe o păpușă vie și gingășia acestei făpturi o emoționă până la lacrimi. La un moment dat frățiorul face un salt brusc spre ea și îi trăsnește doi pumnișori îndesați în spate și cu o privire triumfătoare se uită la ea. Copila a tresărit  de la loviturile neașteptate, si-a încordat umerii, ochii ei s-au întunecat, dar n-a scos nici un sunet. Părinții s-au prefăcut a nu observa. Impresionată de fapta băiatului, Elvira a acoperit umerii copilei cu o mână și a zis:

–          Nu ai voie s-o lovești, rușine, doar e surioara ta.

–          Lăsați-l, e obosit, s-a trezit prea devreme astăzi, – a reacționat tatăl.

Mama n-a zis nimic, doar a ridicat spre soț o privire, ce îi cerea o îndurare.

Tatăl a mulțumit pentru deservire, ea le-a urat o zi bună, rugându-i să mai intre. Clienții au părăsit încăperea, mama cu micuțul de mână, apoi copilița singură și tatăl în urma lor.

Sufletul Elvirei a fost tulburat de acest incident și au revenit amintirile din anii tinereții, când copiii erau mici și atunci, când se certau, ea le zicea să nu spună că-s frați, că vor râde toți de ei. O  nostalgia insuportabilă a făcut-o să jinduiască acele timpuri și o lacrimă amară deja își croia calea pe obraz, luând cu ea și buna dispoziție. A cules-o, a oftat din baierele sufletului, așa cum făcea de fiecare dată, când voia să-și revină dintr-o rătăcire de gând… și la treabă.

 Au curs clienții unul după altul, a sărit cu gândul la alte probleme, oameni de toată mâna: unii morocănoșii, alții prea vorbăreți și mai în glumă, mai în serios, roata business-ului s-a rotit în direcția cuvenită, făcând-o pe Elvira mulțumită de ziua, ce nu se grăbea a trece.

 Pe când avea o familie mai în etate în rețeaua de deservire, își facu apariția și familia sus pomenită. Elvira a deschis larg ochii, fără a zice ceva. Bărbatul a cerut perechea de dimineață s-o mai probeze o dată. Ea le-a pus la dispoziție marfa și, în timp ce se petrecea târgul cu cei înstăriți, nu-și lua ochii de la copilul care era „obosit ” cu patru ore în urmă.  Micuțul s-a agățat de oglinda din sală și a început a bate cu pumnișorul în ea. „Mai bine-n oglindă, decât în surioară”,- a fost gândul ei, dar o frică că ar putea să se traumeze, stricând-o, a făcut-o să-l ia de mânuță și să-i zică:

–          Nu bate, puiule, e foarte scumpă, dacă o strici…

Surioara, îngerașul, s-a așezat pe scaunul de lângă oglindă și îi privea. Băiețelul s-a rotit brusc și cu toată puterea i-a aterizat un pumnișor copilei în burtică, la care copila doar a icnit înfundat și a ridicat ochii, cerșind apărare de la mămica, care nici n-a descleștat gura spre un sunet. Al doilea pumnișor a atins-o-n piept, copila s-a strâns ca un ghem și a început a scânci. Aici Elvira n-a rezistat, a apucat pumnul gata de atac al băiatului. Ochii copilului s-au îngustat și o sfredeleau cu ură în timp ce își elibera mânuța.

–          Ce mânuță drăguță,- a zis ea cu o drăgălășenie prefăcută, ce ascundea cu greu o asprime în voce, – Ai desenat vre-o dată floricele, ai mângâiat vre-un cățeluș sau vre-o picică?  Dacă vei mai lovi în cineva, se vor usca degețelele și vor cădea.

Părinții erau muți, copilul indignat a ridicat pumnișorul, ea a făcut o barieră între el și copilă…

–          Băi, da ești bătăuș mare!- a zis domnul mai în stare, mișcat de această scenă, – Tata, să luați măsuri cu el.

–          Băi?  De parcă suntem la păscut oi? Da unde te afli mata: în local public sau la stână, – a replicat tatăl băiatului, ofensat.

–          Mai bine Băi și cu copii cuminți, decât D-stră și cu un sadist atât de mic, – a fost concluzia Dl. mai în vârstă.

Derutată, Elvira n-a mai ascultat părerile opuse ale celor doi adversari despre educația copiilor. Doamna în etate și-a luat soțul la braț și i-a făcut observație celui tânăr, zicându-i, că în primul rând, trebuiește educat  tatăl, apoi copilul și au plecat.

–          Doamnă, –  s-a adresat tăticul către Elvira, – ne-ați făcut azi atâtea complemente și mie, și copilului meu de parcă ați fi nu vânzătoare, ci mare psiholog, mă descurc eu și fără ajutor…

Ea l-a privit în ochii înguști, în care licăreau două luminiți nesănătoase:

–          Mi-e milă de soția și copila D-stră, am lucrat la o școală internat pentru copii-orfani și am întâlnit atâtea suflete mutilate de părinți, atâta suferință purtau acei pici și cu atâta ură  vorbeau despre cruzimea, în special, a taților. Mi-e frică a vă descifra secretul, probabil, copilul repetă fapta tatălui…

Drept răspuns, bărbatul i-a izbit o privire, ce ar fi întrecut și șarpele veninos, a achitat bonul și au plecat cu toții: mama cu micuțul de mână, fetița singură și capul familiei, ca un dictator, le indica drumul.

  Dezolată, Elvira și-a adus aminte ce emoții a avut, când i s-a spus, că a adus pe lume un băiețel, după fericirea de-a naște două fetițe. Involuntar, mâna s-a întins spre telefon și un gând a fulgerat-o: „Oare cine din ei se gândește acum la mine?”

A început-o de la cel mai mic, de la fecior.  În telefon a răsunat o voce melodioasă:

–          Cum se numește situația, când te gândești la un om scump și el te sună?

–          Inimă de mamă, dragule…

30 iunie 2013      Maria Botnaru

Acest articol a fost publicat în GÂNDURI RĂZLEŢE sau JURNAL, PROZĂ. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la PROZĂ NOUĂ: INIMĂ DE MAMĂ

  1. Mala zice:

    Aceeasi inima, acelasi stil de scriere, acelasi grai dulce! Si-un fin observator al societatii actuale si-a calitatii de parinte…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.