PROZĂ NOUĂ: CALEA SPRE FERICIRE

CALEA  SPRE  FERICIRE

 IMENSITATEA IUBIRII cu MARIA BOTNARU

    E liniște…

„În sfârșit s-au ogoit, – s-a gândit Veronica, lăsându-se în fotoliul moale, frântă de oboseală, –

Sunt nouă ceasuri împlinite, de-abea a început ziua, dar deja mă simt sleită de puteri, de ce oare au dormit așa de rău noaptea aceasta? ”

 Și-a rezemat tâmpla de  speteaza înaltă și a plutit în mrejele somnului atât de strâns, că nici n-a auzit când s-a răsucit cheia în broasca ușii și mama, cu o sacoșă de cumpărături, a pășit pragul casei.

–         Vin scumpule, vin, nu plân…  – a bolmojit și a sărit ea ca arsă în picioare, deschizând ochii.

Sănduț și Dănuța, copiii ei, dormeau dulce și în cameră era o liniște pașnică, doar de la bucătărie se auzea un sunet, ușor deslușit, din scurgerea apei.

A ieșit din cameră și privirea i-a fost stopată de pantofii maro ai mamei, care zăceau la întâmplare aruncați, semn că mama, având ceva greu în mâini, n-a reușit să-i pună la locul cuvenit. I -a aranjat frumușel pe polița de încălțăminte (o irita orice încălțăminte, lăsată la întâmplare).

–         Neața, iubito, cum a trecut noaptea? De ce ești așa chinuită, mai odihnește-te puțin până mama face o gustărică și vom bea un ceai.

–         Neața!

   A făcut un pas spre ea și mai mult în aer i-a sărutat obrazul. A clătinat din cap,  ca răspuns la întrebarea mamei și a întins mâna după o cană goală.

 Nu avea chef de vorbă, se simțea încă slăbită, trecuseră aproape două luni de la nașterea copiilor și i se părea că mai încurca ziua cu noaptea, ora cu minuta. Îi era greu, a născut cu cezariană  și organizmul își revenea treptat, locul unde a suportat  operația o durea, mușchii de la burtă se contractau și îi provocau dicomfort la orice mișcare, rănile s-au prins, dar cicatricea arăta îngrozitoare la culoare.  „ Răbdare!” – o alina  mama…

 

A pus un pliculeț în cană, a turnat apă fiartă din ceainic, s-a așezat la masă și involuntar a început a mesteca cu lingurița ceaiul, în urechi mai străduia un scâncet ascuțit de copil, care a trezit-o astăzi din ațipire…

  S-au  căsătorit în ultimul an de facultate, în luna mai, în săptămâna nunții a plouat abundent, dar vinerea i-a bucurat cu mult soare și până sâmbătă seara n-a rămas nici urmă de ploaie, totul a ieșit bine, parcă și timpul a fost la comandă.

Eugen este prima ei dragoste adevărată, s-au cunoscut la facultate, un băiat bine făcut, de o statură mijlocie, cu ochi albaștri (aceștea au și „băgat-o în boale”, cum îi plăcea deseori să glumească lui tata, când venea vorba de dragoste). Poseda un caracter liniștit, îi plăcea gluma, o iubea sincer și nu aveau incompatibilități, ba chiar se întâmpla să rostească acelaș cuvânt în unele situații, să gândească la fel și cel mai minunat era atunci, când vorbeau cu ochii, fără nici un cuvânt… cea ce o făcea sigură și fericită. Mai avea și exemplul părinților care se împăcau minunat,  se respectău și ea, fiind unicul copil în familie, s-a bucurat de toată grija și dragostea părintească, de care a avut nevoie, ba poate prea multă. Odată a întrebat-o pe mama, de ce nu are nici frate, nici soră?

Mama a privit-o cu blândețe și i-a zis:

–         În toate e voia Domnului, așa s-a întâmplat, mulțumesc și de tine. Dar aș vrea ca tu să nu repeți soarta mea și să naști măcar 3 copii, tare aș vrea și voi face totul ca să te ajut…”  Asta a și orientat-o spre idea de-a avea trei copii.

După absolvire s-au angajat în câmpul muncii împreună și totul era ca într-o idilă, părinții î-au ajutat să-și întocmească un cămin și apartamentul cu trei odăii a devenit un cuibușor cu adevărat al fericirii. Au trecut doi ani de căsnicie și într-o bună zi mama, mai în glumă, mai în serios, le-a adiat că ar fi minunat, dacă ar răsuna în această casă un glas de copil. Ei s-au uitat unul la altul și au zâmbit modest, în semn de aprobare. Acesta era și visul lor, pe care îl amânau de doi ani fără nici un motiv.

Dar au mai zburat încă șase luni din viață și roadele se lăsau așteptate.

Atunci au hotărât să facă o consultație medicală. Ginecologul i-a întâlnit binevoitor și după un interogatoriu pe o notă plăcută,  a urmat examenul ce a făcut-o să se intimideze, dar s-a gândit:„mă rog, asta e viața!” Au trecut un șir de teste, investigații și iată-i, pe ambii,  așteptând verdictul, în fața medicului.  Specialistul vorbea într-o limbă caraghioasă, termenii îi erau necunoscuți, teste, rezultate, indici hormonali… toate pluteau în creierul ei ca o nălucire și doar fraza:

–         Ca să facem o claritate în starea lucrurilor, avem de-a facere cu o anomalie, mai rar

întâlnită,  ce ar putea fi o mare problemă în conceperea unei sarcini, dar știința contemporană ne propune…

     De parcă ar fi ajuns la un perete, un zid, după care nu era soare, nu era viață, doar abis…  Cum, de ce, de unde așa probleme și atunci și-amintit vorbele mamei despre voia Domnului.

  

 Au ieșit de acolo dezolați complet. Nici n-a mai înțeles până unde a ajuns medicina contemporană. Eugen se străduia să o îmbărbăteze, să glumească chiar, chipurile sunt orfelinate unde poți să alegi la dorință până la zece copii, dar ea nu reacționa la palavrele lui,  o durea situația, încât vroia să se oprească și să țipe ca să fie auzită de ceruri. „Doamne, atât de mult îmi doresc copii… ”

  Ce a urmat nu se merită a fi descris…  dar au încercat totul până au ajuns la concluzia că unica ieșire este să recurgă la metoda fertilizării in vitro, anume despre această metodă le-a vorbit medicul atunci, ca fiind cea mai efectivă și unica ieșire din situația dată, metodă ce îi aparține  medicului britanic sir Robert Geoffrei Edvards, permițând nașterea, la 25 iulie 1978, în clinica Bourn Hall din Londra, a primului copil conceput prin acest procedeu, Louise Joy Brown  și pentru care a obținut premiul nobil în 2010  în Fiziologie și Medicină „pentru dezvoltarea fertilizării in vitro”. Pe cât de sigură, pe atât de costisitoare, dar nu mai conta, părinții erau gata să-i susțină.

    Au urmat planificări, pregătiri, eșecuri, până când i-a ajuns și pe ei norocul, și, după periaoda prevăzută, li s-a spus că ea poartă trei embrioni, dar consiliul medical, pentru a evita un pericol în dezvoltatea sarcinii, le-a recomandat să înlăture unul și de aici a început visul ce o chinuia uneori…

  Hărțuită de frica, născută din faptul că iarăși e pusă în fața unei dileme, ea se simțea nenorocită… Cum se poate de făcut o alegere așa de stupidă? Cum să alegi doi și pe unul să-l înlături, doar e și el deja viu, al ei.   A ales… adică au ales pentru ea. Sarcina a decurs foarte greu, era nevoită să administreze în fiecare zi injecții și pastile, dar totul era subordonat scopului.  Și ziua,  și ora, și operația au rămas în urmă…

   Când și-a revenit, ca prin ceață, a văzut în mâinile surorii medicale două ghemulețe cu ochi, roșii și umflați, mereu în dinamică cu gurițele și lacrimile nu mai conteneau să curgă: „Iată fericirea adevărată, pentru ei s-a meritat să îndur atâta amar de chin…”, dar ochii mai căutau la spatele surorii încă pe cineva, asemănător cu acești doi…

 Mama a fost cea care o ajuta ziua, serile erau ale lui Eugen, care manifesta atâta entuziasm și era total absorbit de grija față de ei, încât te uimeai de unde găsește atâtea puteri, ba mereu o îmbărbăta și pe ea:

–         Uitați-vă ce mămică aveți…

 Din cameră a răsunat un țipăt de copil, ca o trâmbiță ce a făcut-o să sară în picioare: mereu gata, mereu la datorie! Mâna, ca la comandă, s-a lăsat în regiunea burții, căci mai simțea încă un discomfort la mișcare și a pășit mărunțel în camera fericirii:

–         Vin, vin scumpule, nu plânge!

Sănduț o aștepta cu ochii plini de dor și gurița în agonia de foame, iar Dănuța dormea și doar un fluturaș de zâmbet parcă zicea: „Prioritate lui badea…” Ea zâmbi la acest tablou, dar ochii alunecară prin odaie, de parcă în tabloul bucuriei lipsea o nuanță prea caldă.    Veni și mama alături, ogoindu-și nepoțelul să aștepte până mămica se pregătește pentru a-i da tot ce are ea mai dulce pentru el.

Veronica o cuprinse de umeri și alipindu-și fruntea de obrazul ei îi șopti:

–         Atât de mult am vrut trei copii…!

–         Scumpa mea, facă-se voia lui Dumnezeu, căci mare îi este puterea, a auzit rugăciunile mele…

Sănduț a început a suge cu lăcomie, neispăvindu-se cu abundența, o șuviță călduță de lapte se prelingea pe obrăjor, umezind și sânul mamei.  „Oricum ar fi calea, dacă ea duce spre suprema fericire (pentru ea copiii însemnau împlinirea deplină) se merită înfruntată…”

s-a gândit Veronica și a privit pătucul, unde zâmbea prin somn Dănuța și unde mai era destul loc pentru încă un copil care plângea de multe ori în visul ei.

ianuarie 2013      Maria Botnaru

IMENSITATEA IUBIRII cu MARIA BOTNARU

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în PROZĂ. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la PROZĂ NOUĂ: CALEA SPRE FERICIRE

  1. Mala zice:

    Dulce grai ai tu Maria si sensibila poate sa-ti fie slova! Doamne !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s