PROZĂ NOUĂ: CUMPĂNA

C U M P Ă N A

IMENSITATEA IUBIRII cu MARIA BOTNARU

L-am cunoscut pe Vlăduț încă din scutece: un copil vioi, ochișorii negri, ca două cireșe răscoapte, mereu mă făceau să-l admir și el îmi răspundea cu un zâmbet larg, încât fețișoara lui semăna cu un soare aprins, desenat de mine în copilărie.

 Locuiam împreună cu părinții lui, Vladimir și Elena, într-un cămin de pe teritoriul școlii-internat de copii-orfani și rămași fără tutelă din orașul Tighina, unde am fost repartizată după absolvirea facultății. Domnul direcor, Ion Lavric, om de o rară bogăție sufletească, rezolva problema cadrelor prin metoda,  practicată pe atunci de mulți conducători, de-a asigura cu spațiu locaiv un tânăr specialist,  penru a-l lega pe un termen îndelungat de locul de muncă. Vreau, dragă cititorule, să cunoști un detaliu important, caracteristic perioade comuniste din anii 1975-1990, și anume: era o mare criză de locuințe, mai ales în orașe. Și atunci când cineva te induce în eroare, că  generația noastră a cunoscut raiul pe pământ, să nu-l crezi orbește: nici locuințe, nici alimente de calitate, nici bani nu am avut. Da, era pâine la 16 copeici, icre de dovlecei și chibrituri a câte 1 copiecă cutia… Rezolvând problema cadrelor românești, care în orașul dat era acută, penru că localitatea dată este și până în prezent rusificată, dl. Lavric m-a făcut să rămân în această urbă nu temporar, cum credeam pe aunci, ci penru o viață. Anume aici am cunoscut familia Gavriliță.

  Tatăl, Vladimir, de naționalitate ucrainean, născut la Tighina, era un om harnic,  avea studii medicale și lucra la școala dată ca medic pediatru. Pe lângă acest serviciu mai lucra nopțile la Secția de salvare de pe lângă spitalul orășenesc, ca paznic de noapte și măturător la o grădiniță din apropiere. Viața te impunea să te descurci, pentru că un medic, ca de-altfel și un profesor, avea un salariu de numai 120 ruble, din care eram nevoiți să supraviețuim și să economisim în toate, pentru a rezolva cea mai stringentă problemă a vieții – locuința.

  Intr-o dimineață, când am condus fetița la grădiniță, l-am văzut pe Vladimir măturând aleea centrală și l-am salutat. Un detaliu mi-a stârnit un zâmbet și la întoarcere i-am zis să-și schimbe tricoul, că nu-l îmbrăcase corect. El și-a scos haina, mi-a mulțumit, motivând, că s-a îmbrăcat prin întuneric. Involuntar, i-am comparat fapta cu a soțului meu, dar rezultaul nu m-a bucurat. „Fiecare cu norocul său…” m-am consolat  eu.

 Mama, Elena, era o femeie frumoasă, cu studii superioare în tehnologia alimentației. Nu mă lega o prietenie strânsă cu ei, uneori ne vedeam atunci, când ieșeam la prlmbare cu copiii, dar țin minte îngrijorarea ei în privința poftei de mâncare a micului Vlăduț. din care cauză nu acumula greutaea necesară. Medicina îl găsea sănătos, mai ales cu norocul de-a avea un pediatru ca părinte.

A urmat concediul de vară, am pleca pentru două luni la țară și, reîntoarsă, am aflat, că întreaga familie Gavriliță a plecat  în Rusia, la Sahalin, unde orice munca era remunerată foarte bine.

            Am uitat de ei pentru o perioadă bunicică de timp, cineva din cunoscuți mi-a zis, că Elena a mai adus pe lume încă un fecior, locuies tot acolo, dar au investit în consrucția unei locuințe la Tighina.

Au trecut anii și familia mea s-a mări cu o fiică și un fecioraș. Fiind tânăr specialist  și mamă a trei copii, am primit o locuință cu 2 camere, astfel mi-am rezolvat una din problemele majore ale timpului…

          Că viața este un lanț de întâmplări imprevizibile, că există o mână a sorții, un noroc, sau mai bine zis un nenoroc în cazul dat, m-am convins nu numai odată, căci nu a fost prost cine a ticluit zicala: „Nu aduce ziua, cât aduce clipa.”

  … Ne-am îmbrățișat ca două amintiri, revenite în acelaș moment în albia creerului, ne-am privit cu o  curiozitate sinceră, direct în ochi, ca două femei ce s-au cunoscut în tinerețe și, iscoditor și cu blândețe neprefăcută, am căutat urmele acelor frumoase timpuri. Modest îmbrăcată, dar cu un gust impecabil, puțin rotungită, Elena arăta foarte bine.  Fața ei, umbrită de un zâmbet sincer, trăda și urmele unei tristeți, ce nu-i permitea să iradieze de bucuria întâlnirii.

–         Doamne, ce oameni! Și fără escortă? –  îmi place să dau, câte odată, importanță interlocutorului.

–         Ei, lasă! Mă  bucur nespus de întâlnirea noastră… – a urmat o pauză, penru a înghiți un nod ce i s- a ridicat la jumătate de frază.

O lacrimă mășcată  s-a rostogolit cu viteză maximă pe obraz… Am crezut că au copleșit-o amintirile, că emoțiile au pus săpânire pe ea  și întâlnirea noastră i-a provocat lacrimi de bucurie, dar ele odată dezlănțuite, nu-și mai aflau stăpânire. Mi-am dat seama că este vorba de ceva de suflet și am încercat a o liniști:

–         S-a întâmplat ceva rău cu cei dragi? Știu că aveți doi flăcăi, să vă fie sănătoși…

Ea a cules cu palma urmele ude de pe obraz, a inspirat adânc, așa cum ai face la o mare spovedanie.

–         Da, Maria, cu Vlad-fiul… Pe când eram la Sahalin, a fost vaccinat, Injecția a făcut-o chiar tatăl, lucra medic-pediaru la o școală din  localitate.  A apărut o reacție a organizmului și ca urmare băiatul meu a rămas pentru totdeauna cu o paralizie a membrelor inferioare. Dacă ai ști tu câte investigații, masajuri, proceduri au urmat… și totul zadarnic. Locuiam pe litoralul Oceanului Pacific și în fiecare dimineață îl duceam în brațe la scăldat pentru a-i trezi mușchii înțepeniți, dar… cred că am vărsat tone de lacrimi și am irosit ani din nopți nedormite. Să-l fi văzut pe Vlad, soțul…

Șocul a pus stăpânire pe mine, deși era cald, mi se părea că mi-a înghețat sângele în vene. Fiind o fire emotivă, am rămas blocată de acestă știre, de parcă m-ar fi săgetat un fulger, încât nu puteam stoarce nici un cuvânt de compasiune.

–         Nici nu mi-am închipuit că am un copil cu așa o tărie de caracter, – a continuat Elena, –

A terminat cu succes școala medie (10 clase pe atunci), a făcut prin corespondență jurnalism, a studiat calculatorul de sinestătător și azi scrie diferite articole, poezii, povestiri… într-un cuvânt e bravo și cu atâta optimism, cu atâta energie lăuntrică, încât îmi ajunge și mie să mă mobilizez uneori, când nu mai am puteri pentru luptă.

   Am conversat despre copii și evenimentele din perioada, cât nu ne-am văzut. Ne-am despărțit pe o notă cât de cât optimistă, ea – necăjită de realitatea dură, eu – tulburată de vestea  rea.

    Pășeam, neîncrezută în ziua ce va urma și contemplam amintirile despre copilul cu ochii de cireașă răscoaptă, vesel și sănătos, l-am vizualizat stând bine pe picioare și nu am putut înțelege de ce a trebuit să plătească așa scump, ca să devină Om…. 

    În jur era atâta verdeață, floare, soare mult, era luna mai, încât nu mai era loc pentru o nenorocire,  și fără ca să-mi dau seama am rostit în glas, însăilând în aer semnul crucii: „Doamne, păzeșe-mi copiii, apără-i și ocrotește-i așa cum ai făcut-o până în prezent…

    A sunat telefonul și o melodie scumpă inimii mele a dat de veste „Doamne, la copiii mei dă-le, Doamne, ce vor ei…” Un glas dulce, de bărbat a întrebat:

– Ce face cea mai grozavă mamă, cum se simte?

         1 iunie 2013        Maria Botnaru  

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în PROZĂ. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la PROZĂ NOUĂ: CUMPĂNA

  1. Mala zice:

    O lacrima si inca una… Emotionant materialul tau, Maria!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s