VERSURI NOI: INSULA LUMINII

INSULA  LUMINII

(COPIILOR MEI)

imensitatea iubirii cu maria botnaru

Sunt supărată şi pe tren, şi pe această gară,
Imensului Atlantic pretenţii noi stropşesc,
Și pe apusul trist, născut de-o caldă seară,
A  câta oară-n munţi de timp ne rătăcesc…

Vă las, copiii mei, acolo grămăjoară,
Pe un peron, ca pe o insulă de dor,
Şi trenul, înecat în țipătul de fiară,
Mă-nhață, ca pe-o pasăre, în al său zbor.

Viteza lui se-agită-ncet, domoală,
De parcă ar întinde clipa-n infinit,
Şi sufletul se zbate pe-o coardă de vioară,
Ce iar începe-a mă jeli cu glas nesuferit.

Îngrop privirea-n foaia albă, unica comoară,
Şi lacrimile – în stropi de diamanţi plăpânzi,
De voi departe, cu dorul ca o piatră de la moară,
Mă voi scălda-n sclipirea lor cu ochi flămânzi.

Mai nesătulă de a voastră grijă şi căldură,
Mă priponiţi ca pe-o liană de strâmtele fereşti,
Ce-ascund după o nouă, străină cotitură
Trei luminițe, aprinse din a mea făptură,
Iubită insulă-a luminii mele-n Bucureşti.

16 octombrie 2013 2 Maria Botnaru

Acest articol a fost publicat în DEDICAŢII POETICE, POEZIS. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.