VERSURI NOI: URMA LUI DUMNEZEU

URMA LUI DUMNEZEU

 IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Mi-e tîmpla aplecată spre ţărână

Şi buzele-s lipite de-un izvor,

Mi-e setea înecată -ntr-o fântână

Şi port a  frunzei sevă -n merișor.

  

Pe frunte unghiul de cocoare plânge

Şi-n ochi oglinzi-albastre se răsfrâng,

Și când picioru-n huma plaiului se-ncinge,

Cum aş putea călcâiul meu să-l redesprind?

 

Cum aș putea să calc hotarele străine,

De umbra codrilor ușor să mă dezbrac,

Cum aș putea să-nfrupt un alt călcâi de pâine,

Când râde-n vatra mamei rumenul colac?

 

Cum aș putea să nu-mi sărut cu drag copiii,

Când zurui-vor: „ma-ma”ca pe-un vrednic leac,

Cum aș putea să uit ce mi-au lăsat străbunii mie:

De Țară și de graiul românesc cum aș putea să tac?

 

Cu palme lacome spre a cuprinde ce mi-e drag

Și cu genunchiul, prins în rădăcini de al mamei prag,

Sărut ca pe-o icoană din mare dor de drag,

Urma lui Dumnezeu pe-acest străbun meleag.

 16 septembrie 2013       Maria Botnaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în POEZIS. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s