VERSURI NOI: DE LINIȘTE…

DE  LINIȘTE…

 

Iar  nu-mi dă pace liniștea…

Iar îmi pătrunde până-n oase,

În colțul inimii simt ascuțiș de coasă,

Fotoliul nu scârțâie, e masa mânioasă,

că o subjug continuu, e mare mofturoasă.

 

Privirea,  răstignită pe foaia luminoasă,

 se-ntunecă de apăsătoare, verde plasă.

Stresat de al meu jug,

e cotul stâng un corn de plug

cu bătături din negrele țărâne.

Iar  mâna dreaptă, amorțită-n rime,

se rupe iar de mine.

 

Dușmanul înrăit mi-e timpul, mare fraier,

mereu dozează clipa cu-nghițituri de aer,

Până și soarele, cu sulița-i nebună de-agonie,

Ascunsu-și-a privirea și nu vrea să mă știe.

 

Până și vântul, buimac de-a nopții delectare,

Uitat-a iar de frunză,  n-o plimbă pe cărare,

Din lipsa mângâierilor și geamul,  ieri splendoare,

Azi e-ntr-un cenușiu vărgat,  pătruns de o răcoare.

 

Ce s-a-ntâmplat,  prieteni, uitat-ați a mea casă?

E mut și telefonul,  a adormit pe masă…

Și rătăcește prin odaie doar liniștea tăioasă,

Și atâta-i de profundă,  că gol de dor m-apasă…

 19 noiembrie 2012     Maria Botnaru

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în POEZIS. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s