DE LINIȘTE…
Iar nu-mi dă pace liniștea…
Iar îmi pătrunde până-n oase,
În colțul inimii simt ascuțiș de coasă,
Fotoliul nu scârțâie, e masa mânioasă,
că o subjug continuu, e mare mofturoasă.
Privirea, răstignită pe foaia luminoasă,
se-ntunecă de apăsătoare, verde plasă.
Stresat de al meu jug,
e cotul stâng un corn de plug
cu bătături din negrele țărâne.
Iar mâna dreaptă, amorțită-n rime,
se rupe iar de mine.
Dușmanul înrăit mi-e timpul, mare fraier,
mereu dozează clipa cu-nghițituri de aer,
Până și soarele, cu sulița-i nebună de-agonie,
Ascunsu-și-a privirea și nu vrea să mă știe.
Până și vântul, buimac de-a nopții delectare,
Uitat-a iar de frunză, n-o plimbă pe cărare,
Din lipsa mângâierilor și geamul, ieri splendoare,
Azi e-ntr-un cenușiu vărgat, pătruns de o răcoare.
Ce s-a-ntâmplat, prieteni, uitat-ați a mea casă?
E mut și telefonul, a adormit pe masă…
Și rătăcește prin odaie doar liniștea tăioasă,
Și atâta-i de profundă, că gol de dor m-apasă…
19 noiembrie 2012 Maria Botnaru
IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU 
