LA SFAT CU TOAMNA
Estompată de griji și de-o liniște-adâncă,
Stau cu toamna la sfat, ca un vârf sunt de stâncă,
Îmi ascultă dorința, glasul meu e de cântec,
Și vibrează doar ceața, când văzduhul despintec.
Eu mă plâng de-al meu timp, de fior mă tot laud,
Ca răspuns îmi așterne frunza ei, toată-n aur
Și-o întreb dacă știe că în lume nu-i pace,
Ea afirmă cu vântul alungat prin răstoace.
Și îi spun că mi-e trist, pasul ei că se trece,
Că veni-vor ninsori cu răceli să mă-ncerce,
Că atunci când se rupe frunza ei, răvășită,
Mi se pare că-s pom și o plâng, răscolită.
Nu știu toamnă din ce să torc firul de cântec,
Din visări fără rost sau din mit de descântec,
Glăsuiește cu norii, hățuind pașii lor de răscoale:
„Ai în tine un soare, dăruiește lumii lucoare…”
Iar deschid dimineața pleoapa mea, visătoare
Și alung de pe frunte vise vechi, trecătoare,
Chiar și perna zâmbește, are macul în floare…
„Bună vreme, prieteni, vă trimit ploi solare.”
10 noiembrie 2012 Maria Botnaru
IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU 