LA DESPĂRȚIRE…
Cu umbra vântului cuprinde-mi umerii,
În prag de evadare, pe-al despărțirii hat
Și-n miezul gândului stopează vocea urii,
Ca din plecarea ta să nu plângă păcat.
Cu crengile-aplecate ademenește-mi pasul,
S-alerg prin liniștea ce îmi destramă glasul
Și plimbă-mă prin codri despuiați de verde,
Să înțeleg cât de ușor minunea ta se pierde.
Grăbește-mă s-admir cum speli șiroaie
Culorile din frunze, în ape moi, de ploaie
Și încrustează-mi ruga lor, avidă, în privire,
Ca pe-un tandem strident, de-o nouă împlinire.
Și nopțile albastre îngemănează-le în zile,
Atât de pline-au fost de cântecul iubirii
Și numai fuga ta, ca lacrima grăbită,
Fac verva despărțirii grea, nesuferită.
Măcar portița viselor mi-o lasă neadormită,
Pe ale lor poteci s-alerge pana mea, neogoită…
Și de va cerne iarna gânduri triste să mă sece,
Îmi lasă, toamnă, amintirile de veghe… să nu plece.
14 noiembrie 2012 Maria Botnaru
IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU 
Foarte frumos poemul dedicat toamnei, doamna Maria!
„Îmi lasă, toamnă, amintirile de veghe… să nu plece.”
Tare frumoasa toamna am avut in acest an si cu mult drag ne vom aminti de ea.
O seara minunata va doresc, doamna Maria, cu mult drag! 🙂