AL MEU PĂCAT
Eu mor, de câte ori s-aruncă-n mine cu minciuna,
N-a fost nicicând o armă-a vieții mele ea, nebuna,
Atunci, când m-a-nțepat cu cleștele-i de jar,
Eu am ales un adevăr, chiar dacă-i crud și imoral.
Detest pe cei, ce merg pe ea ca pe o dreaptă
Și îmi măsoară al meu pas cu a lor faptă.
Sunt din plugari, mi-e sufletul de albă pâine
Și zorii dimineții străpuns-au inima din mine
Cu împlinirea bobului la seceriș de grâne.
Părinții mi-au zidit din albul lut un început
Și mi-au turnat în el povara vieții, omenia,
Eu spăl cu lacrimi orice vorbă ce m-a abătut
Și spuma urii, plămădită, nu-mi este stihia.
Nu-mi fi prieten nici la gânduri, nici la pas,
Chiar dacă urma ta pe drumul meu a mas,
Decât să ne unescă o minciună cam perfidă,
Mai bine-n taina nepăsării să rămân zidită.
Eu nu plec fruntea-n pace, cum face iarba verde,
Ea, peste-un an, va răsari mai fragedă, se vede,
Am un destin ales, o viață lungă mi s-a dat
Și o trăiesc în demnitate… e unicul păcat!
25 octombrie 2012 Maria Botnaru
IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU 