VERSURI NOI: AL VIEȚII IUREȘ

AL  VIEȚII   IUREȘ

 

În zori, când răpusă de-a vegherii cărare,

Luna pleacă-împlinită pe poteci de visare,

Eu, cu aripi de-albină, sorb a florii răcoare,

Cu un boț de lumină, vreau să fac zi cu soare.

 

În amezi, când se nasc probleme bizare,

Și privirile-ostile surpă-a mea așteptare,

Eu, cu pacea din suflet, le înec în răbdare,

Cu un ram de măslin, scriu cuvântul iertare.

 

În seri, când o plasă, uitată de-al stresului greier,

Vrea seninul din ochi să-l închidă în bezna răcelii,

Mă întind evantai de-apărare ca balsamul pe creier

Și-n mătasa din voce te pansez cu clipa calmării.

 

În nopți, când adorm alinată de-al pruncului scâncet,

Când pleoapa se frânge, iară ochiul se face de înger,

Eu plec lanul de vise pe umărul tău, secat de-alergare

Și mă simt în cetatea iubirii cu marea de dor în spinare. 

 

Nu am timp de regrete, un vârtej le rotește pe toate,

Din cețuri rebele fac un nor să rodească hârtoape,

Din grijile mari cresc livezi cu aroma gutuilor coapte

Și din liniștea vieții mi-e de-ajuns fericirea de noapte.

 

Viața-mi pare un tren ce gonește spre iureș de zare,

Manevrez prin furtuni, trec incendii ca valul de mare

Și sfidez cu vigoare visul meu aspirat, spintec realitate,

Pentru-un zâmbet de prunc și iubirea de tine, bărbate!

16 septembrie 2012  Maria Botnaru

Publicitate