NIAGARA ZBUCIUMATĂ
La început a fost cuvântul între noi, ca un supus,
Mi-ai îrobit suflarea… eram de mic copil al lui răpus,
Tu ai orbit lumina zilei cu diadema sclipitoare
Și mi-ai deschis ca vâna de izvor o nouă înălțare…
Apoi a fost o tresărire neuitată de sprânceană
Și o lumină a-ncremenit în vârf de arcuită geană,
Un crin s-a desfăcut pe fața mea în zâmbet
Și sufletul a despuiat miracolul din cântec…
Acum cascada de iubire e mai imensă decât Niagara,
Desferecată de cătușe, un zbucium dulce-i e povara,
Cu o putere voluptoasă, intensa ei pornire
Înfruntă digurile fariseice prin vagă ocolire.
În revărsări vertiginoase spală vârtej de amintire,
Iar scurgerea nestăvilită vuiește-n cântec de iubire,
O mare de plăcere adună-n falnica-i rostogolire!
Mă prăbușesc în-aval cu tine ca-ntr-o măreață epopee,
Din frământări mă obsedează a existenței mele cheie:
Sunt Niagara zbuciumată, am din puterea herculană,
Adun Iubirea-întârziată, pentru tine, colosală…
21 mai 2012 Maria Botnaru
