VERSURI NOI: CĂSUȚA PĂRINTEASCĂ

CĂSUȚA PĂRINTEASCĂ

 

Copiii nu-nțeleg al vieții zbor,

Părinții adună lacrimile-n nor,

Căsuța părintească nu te iartă,

De uiți scânteia, adormită-n vatră…

Demult nu mă mai ispititea amara,

Nu mă trezea în miez de vis, sărmana,

Mă aștepta cuminte cu cămara

Și chipul mamei,  ce-mi păstra dojana.

Și a aprins tot soarele-n ferestre,

Când am călcat smerită în poveste,

Mi se părea tot Universul se agită

ȘI ar putea cu totul să mă-nghită.

Mi s-a topit din suflet tot mohorul

Ce l-am agonisit din despărțire

Și a înflorit, pe dată, dulce dorul

Ce m-a purtat în lungă rătăcire.

M-a așteptat și zi, și noapte să revin,

Prin geamul trist visa s-o mai alin,

Mi-a așternut covor de iarbă grasă

Și-a tors prea răbdătoare dor de casă.

A pus frunzari la cumpăna fântânii

Și a dresat, cu-nțelepciune, chiar și câinii,

A împânzit ograda cu floricele viorii,

Ce mult visa s-audă glasuri de copii…

„In plină vară geamul uite-a lăcrămat

Sau a trecut, măruntă, ploaie vie?”

Imbrățișez copilul meu, cel neastâmpărat:

„Băiatul meu, căsuța plânge din mare bucurie,

Deși-au vâslit atâți cocori spre zare,

Nu obosește buna din amarul de-așteptare!

Când voi pleca și eu spre steaua înălțată,

Să-i tot aduci nepoții mei, măcar s-o vadă… ”

30 martie 2012    Maria Botnaru