PAUL ZAHARIUC: SCRISOARE DIN BASARABIA

Scrisoare din Basarabia

 Paul Zahariuc

Eroul-martir al Unirii Basarabiei cu țara, Ion Alexandru Moraru

Zilele trecute, ne-a scris din Basarabia Românească (numită acum, vremelnic, Republica Moldova), Alexandru Moraru, care, profitând de înalta funcție pe care o deține în cadrul Arhivelor Naționale ale Moldovei de peste Prut (șef de secție), a descoperit documente extrem de interesante care atestă participarea bunicului său la Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, din 27 martie 1918. Materialul acestui român adevărat a venit tocmai bine, deoarece astăzi se celebrează 94 de ani de la alipirea de bunăvoie a teritoriului românesc dintre Prut și Nistru la trupul țării, ciopârțit de imperialiștii ruși în luna mai a anului 1812, în urma semnării “păcii de la București” cu otomanii.
“M-am născut într-o familie de intelectuali din a șasea generație care, în 1941, au fost arestați și deportați în Siberia de autoritățile de ocupație sovietice. Bunelul meu, Ion Alexandru Moraru, a fost om cu stare, avea în posesie 100 ha de pământ bun, la Ustia, Zolonceni și Ohrincea, din părțile Criulenilor. Cea mai mare parte de pământ era ocupată cu vii și livezi,
că-i plăceau viile și livezile, mai puțin cerealierele. Bunelul făcea vin mult și bun, usca fructe și le comercializa. În câteva cuvinte, nu prea avea nevoie de nimic. El era membru al Partidului Național-Țărănesc. Dar care țăran mai înstărit nu era membru al acestui partid? Însă vin rușii, în iunie 1940, și califică acest partid ca fiind contrarevoluționar. Contra cărei revoluții?, ne-am întreba noi acum. Calificativele de activitate contrarevoluționară și spionaj, însă, puse pe el de noii stăpâni ca stigmat criminal, doar cu câteva zile înainte de începerea războiului, l-au costat viața.
La 13 iunie 1941, în toriul nopții, în casa lui Ion Moraru, din Ustia, Criuleni, situată chiar pe malul Răutului, au intrat câțiva militari, printre care și șeful NKVD-ului din Criuleni, Pavlenco, șeful secției de învățământ Criuleni, Litvinenco, și un ostaș cu steluță pe chipiu. Cu ei erau și doi comsomoliști. Stăpânul casei, luat prin surprindere, a fost așezat, dezbrăcat cum era, în mijlocul odăii. Șeful NKVD-ului, Pavlenco, a dat citire unei hârtii în limba rusă, în care era învinuit că este dușman al poporului, apoi a ordonat ca, în 15 minute, toți ai casei, adică tatăl cu cei patru copii ai săi, să se îmbrace, să strângă obiectele de primă necesitate și să urce în căruță. Când se luminase de-a binelea, cei cinci «dușmani ai poporului», Nicolae, în vârstă de nouă ani, Maria – de 10 ani, Valeriu (tatăl meu) – atunci de 14 ani și Alexandru – de 26 ani, împreună cu tatăl lor și bunicul meu erau deja urcați într-un marfar din gara Chișinău. În drum spre destinație, copiii familiilor au fost separați într-un vagon, agățat la coada trenului. Ajuns în orașul Sverdlovsk, transportul și-a urmat calea fără ultimul vagon…
După un demers la Ministerul Securității Naționale al Republicii Moldova, am primit adeverința privind soarta cetățeanului Ion Alexandru Moraru, născut în 1884, în comuna Capaclia, Gubernia Basarabiei (acum, raionul Cantemir, Republica Moldova), cu domiciliul permanent până la arestare în comuna Ustia, raionul Criuleni (aproape de Nistru). A fost arestat la 13 iunie 1941 ca fost «membru activ al unui partid contrarevoluționar» și, conform hotărârii Consfătuirii excepționale de pe lângă NKVD al URSS din 4 noiembrie 1942, este împușcat la 19 ianuarie 1943, în orașul Sverdlovsk, Federația Rusă. Scriu aceste cuvinte cu tristețe, recunoștință, dar și cu mândrie pentru Neamul meu, Neamul Morarilor, care s-a dovedit a fi oameni de treabă, buni români și patrioți.
Am aflat despre activitatea și soarta bunicului meu, Ion, numai după ce am început să lucrez la Arhiva Națională a Republicii Moldova, fapt care s-a produs în aprilie anul 2000. Inițial, funcția mea se numea colaborator științific superior, care, în scurt timp, s-a modificat în specialist principal, apoi în șef de secție. Din investigațiile documentare făcute de mine, am aflat o mulțime de lucruri interesante și pline de mândrie pentru înaintașii mei. Majoritatea celor aflate au fost publicate de mine în gazeta raională Biruitorul (apoi Opinia) 1990-1991, în Revista Română (nr. 3, noiembrie 1996), în revista Glasul Națiunii (nr. 40 din 24 octombrie 2002), în Enciclopedia Localitățile Republicii Moldova. Jevreni, vol. 7, Chișinău, 2007, etc.
Descoperirea cea mare despre activitatea bunicului meu, Ion Alexandru Moraru, a fost făcută în articolul neobositului cercetător științific dr. Mihai Tașcă, intitulat «Moțiunea de Unire a Județului Orhei cu Vechiul Regat (25 martie)», publicat în revista Destin Românesc (nr. 1 din 2008, pag. 17-25). Autorul a demonstrat prin documente de arhivă că, înainte de a fi votat Actul Unirii în Parlamentul Basarabiei – Sfatul țării, Unirea a fost votată în Adunările Județene până la data de 27 martie 1918. În cazul județului Orhei, Unirea s-a votat la 25 martie 1918. În lista consilierilor prezenți la ședința ordinară a celei de-a XLIX-a Adunări a Zemstvei Județului Orhei care au votat Unirea cu Patria Mamă, România, la numărul 50 este înscris și Moraru Ion Alexandru, membru al Upravei Zemstvei, român (pag. 24 din articolul nominalizat). Am citit acest articol de câteva ori deoarece nu-mi venea a crede ochilor că bunicul meu, personal, a contribuit la Marea unire a tuturor românilor din 1918! Lacrimi de emoție și bucurie am avut atunci când am înțeles că marea dragoste față de limba română, de istoria românilor, de tot ce e românesc, vine la mine și copiii mei prin gene de la bunicul meu, Ion Alexandru Moraru, agricultor și învățător din satul Ustia, Criuleni, care a contribuit prin votul său la realizarea idealului național.

Chinuri cumplite
Să revenim în 1941. Trenul își urma drumul, supraîncărcat, iar arestații sufereau de frig și foame, sete, boli și păduchi. Câteva zeci de surghiuniți și-au dat sufletul chiar în tren. Copiii lui Ion Moraru din Ustia s-au dovedit tari și au ajuns în orășelul Bâstrâi, regiunea Tiumeni. Întreaga povară a existenței a căzut pe spatele celor doi frați mai mari – Alexandru și Valeriu. Cei mai mici, Maria și Nicolae, îndeplineau munci auxiliare legate de pescuit, cârpirea plaselor de pescuit, curățarea peștelui ș.a. Ziua de muncă ajungea la 17 ore. Alexandru și Valeriu pescuiau pește pentru front. Cu regret, la mijlocul anului 1942, Alexandru, sublocotenent al Armatei Române, învățător, poet, care încă în perioada anilor 1938-1940 a publicat un șir de poezii în revista Speranța, s-a înecat în râul Obi, în condiții misterioase. Tatăl meu, Valeriu Moraru, a rămas stăpânul acestei familii de trei persoane, care îndeplinea zilnic un volum de muncă supraomenesc pentru a întreține sora și frățiorul mai mic. Nu o dată a fost înșelat la cântar, dar de fiecare dată, însă, observa înșelăciunea și se revolta, fiind apoi bătut de cei doi mujici care se considerau brigadieri.
În 1947, toamna târziu, cei trei frați care au supravețuit s-au întors în Basarabia. Casa părintească fiind confiscată de regimul stalinist, s-au stabilit la cele mai apropiate rude, care locuiau în satul Jăvreni. Să nu vă gândiți, însă, că aici s-au terminat pribegiile și chinurile celor “trei dușmani ai poporului”. Sigiliul sîngeros al stalinismului i-a urmărit toată viața. Sunt multe de spus. Important este că au știut să înfrunte cu demnitate toate încercările sorții. Au absolvit toți Școala pedagogică din Orhei; Valeriu – facultatea de istorie, iar Maria și Nicolae – facultatea de geografie.
Am scris despre ei nu numai din spirit de rudenie, considerând că e o datorie a tuturor să nu-i uite pe cei care au suferit mai mult decât dânșii. Ion Moraru – bun gospodar, om cu o cultură aleasă, întemeietorul căminului cultural din Ustia, Criuleni, fost funcționar în Parlamentul României în perioada interbelică din partea Partidului Țărănesc, om cu aspirații democratice, cunoscător al limbilor rusă și franceză, fără nici o vină – arestat și împușcat. Fiul, Alexandru, poate un viitor poet cu renume, înecat în apele râului Obi; Valeriu, care a mai trăit după pensionare un singur an, iar Nicolae, nici atât. Astăzi în viață nu mai este nimeni dintre ei deoarece și Maria, fiica lui Ion Moraru, obosită, bolnavă și îmbătrânită înainte de vreme, a plecat în lumea celor drepți.
Astăzi, se împlinesc 94 de ani de la Marea Unire a Basarabiei cu Țara. Un sentiment de mândrie mă copleșește deoarece bunicul meu, Ion Alexandru Moraru, a contribuit și el, punând acea cărămidă modestă la Marea Operă a întregirii Neamului Românesc din 1918. Rămân cu convingerea că toți copiii mei, nepoții mei și cei care vor veni vor fi demni să poarte numele Moraru, care se identifică permanent cu Bun Român. Alexandru Moraru, istoric-arhivist și publicist, municipiul Chișinău”

În fotografie: martirul Ion Alexandru Moraru

Sursa: Revista Obiectiv de Vaslui din 27 martie 2012

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în DOCUMENTE ŞI MATERIALE, LUCRĂRILE ALTOR AUTORI. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la PAUL ZAHARIUC: SCRISOARE DIN BASARABIA

  1. Nu am rezistat ispitei de a publica acest material, pentru a ne aminti, a câta oară, despre chinurile îndurate sub regimul terorii comuniste. Oare atâtea jertfe nu sunt cel mai grăitor argument, oare cine încă n-a înțeles cât ne este de stridentă Unirea cu Patria-Mumă?

    • Multumesc pentru publicatia despre Neamul Morarilor! Multumesc pentru poezia” De Neamul Morarilor”! Multumesc pentru Toate poeziile frumoase si fascinante pe care le scrieti ! Sunteti o Doamna foarte Deosebita si sunt fericit sa va cunosc !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s