VERSURI NOI: VREAU SĂ „CÂNT”…

VREAU SĂ  „CÂNT”…

 

E iarnă…  ne îneacă cerul cu troiene de zăpadă,

Alerg la geam s-admir colajele de flori  imaculate,

Dar mă stopează termopanele cu sticla prea curată

Și piere  fantezia de copil din clipele cu grijă adunate.

 

Prin avalanșa de întâmplări, ce se numește viață,

Am înotat și am zburat, dar am făcut la toate față,

Și, uneori, cu dinții încleștați, cu mersul prea grăbit,

Am rezistat ca piatra de granit și culmi am depășit.

 

Azi soarta mi-a deschis o nouă și plăcută poartă

Și telefon mobil, și internet m-au cucerit, pe dată,

Site-uri de povești  și  blog-uri de politică ratată

Mă copleșesc să le admir, mă țin pe undă aglomerată,

M-ademenesc pe Facebook cu o pace tulburată.

Am vocea dragă-n telefon, e vie, aproape  și exactă,

Adorm cu glasul tău și-n vis el încă mă mai ceartă,

Nu dovedesc să mă obișnuiesc cu tot ce-i nou

Și viața mă conduce pe o necunoscută hartă…

Ca într-o fantastică poveste, peste un secol, am zburat

Și nu mă plâng, nu este nimic rău în tot ce am aflat,

Dar mă pierd  eu, cel suflet viu, adevărat –

Mă fac un zombi, cam indiferent, ușor manipulat:

De internet, de telefon mobil și de televizor,

Toate mă țin în stresuri, cu sete m-amețesc

Și mă întreb:  la ce bun ceva să mai  iubesc,

Dacă nu mai am timp nici viața s-o trăiesc,

Dacă nu văd pe stradă copilul vagabond, uitat,

Nu mă doare calicul, lăsat pe asfaltul înghețat,

Știu: o gheară lacomă de bani totul a calculat.

Urăsc  prietenii ce nu aspiră marele   frumos,

Cu hărnicie de  furnică,  adună  „luxul”  minciunos,

Ei nu  văd  în privirea mea un dor de armonie

Și mă întreabă: „Pentru al cui  folos scrii astăzi poezie?”

Și statul meu nu face lege pentru mine, ci contra mea,

De ce să știu ce-i bine?  Normal: să lupt, prin existența grea,

Să fiu un acrobat și să tot balansez între moarte și viață,

Prin leafa ce mi-o dă, să-mi fie de-ascultare o povață

Și, poate, nu ajung la pensie –  pomană prea măreață!

Just, mi-au dat și încălzire în mod centralizat,

Și, tot ce-i de folos din stilul european, mi-au și băgat,

Dar au uitat,  șireții, cum sunt eu azi remunerat,

La așa mod de viață, prea civilizat, rămâine de visat…

Nu mor de foame și nu îngheț cu totul,  m-am călit,

Mai am copii, crescuți cu drag, ei sunt al meu venit

Și, din povara de a exista, meleagul drag au părăsit,

Cu multă dragoste, prin Skype urăm: „Un an mai fericit!”

Nepoții mă privesc și nu înțeleg ce limbă le-am vorbit,

Și nu știu de vor fi la căpătâi, când voi fi cruce de mormânt.

 

Deși-mi curg lacrimi, din nefericire, vreau doina să îngân,

Nu despre jalea mea, ci despre statul meu corupt, păgân,

Nu despre dorul meu de mamă, ci de poporul meu român…

Pe al tău meleag, cu  munca ta,  mai ești tratat ca un străin!

Da, ai democrație, internet și un  fel de „mare”  libertate,

Cu grija de-a supraviețui ești,  frate,  fără a ta dreptate! 

29 ianuarie 2012    

   

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în GÂNDURI RĂZLEŢE sau JURNAL, POEZIS, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s