POVESTEA UNUI POM
La umbra lui mă adunam cu gândul,
Din fructul lui mă alintam… și vântul
Îmi aducea în șoapte o poveste de iubire,
Ce s-a culcat în suflet de copil ca amintire…
„Sunt pom, ce vin cu rădăcina din străbun,
Din seva lui cresc ramul, fructul îl adun
Și port cu demnitate visul unui pom,
Mi l-a lăsat bunelul prin dăruire pentru om
Și o poveste ce o doinește frunza în triste unde,
Dar o aude numai cel de știe liniștea s-asculte…
„Am îndrăgit pe un copil ce îmi părea zglobiu,
Se zbenguia prin ramuri, mă amuza cu glasul viu.
Cu rădăcini adânci în sol, cu floare, păsări – o minune,
Îl așteptam să guste fructul dulce și să mai spună glume
Cu glasu-i dezghețat, era copilul dulce și alintat,
Dormea-n răcoarea umbrei de frunze legănat…
Dar a crescut băiatul, venea mai rar, mai supărat
Și-atunci l-am întrebat îngrijorat:
„Simt visul cum te mistuie cu sete,
Vrei bani să te distrezi cu ochi de fete?
Rodesc doar fructe-alese și ți le dau:
Le vinde, te distrează, nu trăi-n regrete…”
Și a mai visat o casă cu mulți copii la masă,
Eu am venit și aici, și l-am salvat:
Ia crengile, tulpina mea și nu te chinui.
Copac, bătrân și gol – voi supraviețui…
Ca santinela, fără crengi, cu trunchiul viu,
Îl așteptam să mă revadă într-un apus târziu…
Și s-a întors moșneag bătrân, sărac…
Ce fericit eram, tot îl aveam de drag!
Și-a glăsuit că vrea să vadă-o lume,
C-a obosit și sufletul îi cere o minune…
Din trunchiul meu, el a cioplit o barcă,
Cu rădăcina vie, mai așteptam să se întoarcă.
Cu barca, a pornit pe mare, dar n-a ajuns departe,
Din marea mea iubire a înverzit corabia pe ape
Și-a slobozit lăstari, să-l mai mângâie-n șoapte…
Ca pom, nu am știut mai mare fericire,
Decât să cresc mare iubire din simplă dăruire…
Mai las o prelungire din rădăcina mea căruntă, obosită
Vreau dăruirea pentru oameni s-o știu nemărginită…”
M-a urmărit de-atunci acea poveste înțeleaptă,
Am învățat din ea o consacrare-n bună faptă,
Am moștenit din buni părinți o mare de iubire,
Vreau să mă fac copacul viu în dăruire…
26.11.2011 B.M.V.
