ZIUA BUNĂ SE CUNOAȘTE DE DIMINEAȚĂ…
Sunt zile cam pustii, ce nu mă înțeleg,
Nu caut, nu alerg, vreau doar să le petrec,
Cu rațiunea trează, secretul le dezleg,
Dar pentru-a mea răbdare cu recele m-aleg.
Atunci m-ascund în codru, să nu le mai irit
Și mă ajunge dorul, dar nu-l vreau, il evit,
Caut aici un leagăn, un crâng mai liniștit,
Vreau de minunea verdelui să fiu adăpostit.
Natura-mamă, în răcoarea ei de vară,
Mă prinde-n a ei mreje cu-o gingășie rară:
„Te simte ca acasă, ești oaspete dorit
Și tot ce-adună ochiul e pentru om vrăjit.”
Mă culc în iarba moale, vreau gândul adormit,
Și verde ochi închid, să-l am prea limpezit,
Acopăr c-un repaus dulce chiar sufletul trudit,
Mă leagănă frunzișul, la umbra-i sunt copilul rătăcit.
Aici nu cer multă lumină, nici vise îndrăznețe,
Vreau liniștea din codru în inimă să-înghețe,
Să nu mă strige pruncul, cu alinul să-l vegez,
Să treacă ziua rece și să nu mă stresez…
Aș vrea…dar pe la zori, iar soare mă trezește,
O nouă dimineață cu rouă vie mă spoiește,
Mă sună telefonul, copil nu s-ogoiește,
Începe o nouă zi, ce iar mă amețește…
Și îmi aduc aminte poporul ce mă învață:
Ziua cea bună se naște-n bună dimineață,
Deci, chem din cer prin rugăciune o povață,
Cu un vis senin pășesc în noua zi măreață.
Sun pruncul să-l aud și îl pup cu dulceață,
Văd soare luminos… e dragul meu la față…
Ce minunat, c-am depășit zile pustii, de ghiață,
Până la lacrimi de fericire… iubesc această viață!
15.10.2011 B.M.V.
IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU 