VERSURI NOI: MARELUI PĂUNESCU

MARELUI PĂUNESCU

 

Mă vei ierta, mărețule poet,

Eu iar îți caut clenciuri printre rânduri,

Ai tăinuit  în vers putere de magnet,

Ca orbul-alerg prin spulberări de gânduri.

 

Trăit-ai minimal pe-acest pământ,

Dar maximală-a fost a ta rodire,

Ai dispersat lumină-n fiece cuvânt,

Când îl rostesc, simt gust de nemurire.

 

Mă  crede, maestre,  poete înfocat,

Furtuni prin cuvinte-mi cutremură firea,

În clopot nervos despre rele ai tunat,

Să nu le mai guste nicicând omenirea.

 

Prin cumpăna vremii și nopți nedormite,

Prin focul ispitei și înghețul din dor,

Știut-ai, părintele meu de cuvinte-altoite,

S-alegi miez din mugur ce-ar crește fior.

 

Iar tâmpla o reazem de vorba-ți firbinte,

Și sufletul  freamătă-n triluri de zbor,

Mă-neacă lumina ascunsă-n cuvinte,

O sorb ca pe-un leac, n-am dreptul să mor…

 

Și mâna se-avântă în dans pe o coală,

Smerită e pana, ascultă-al meu gând,

Cu-atâta mândrie, cu lacrimi de fală,

De Păunescu plâng rând după rând.

16 septembrie 2013   Maria Botnaru